Butoiul cu pulbere al lumii: o analiză profundă cu prof. dr. Alba Popescu despre Africa și mizele resurselor globale

Adaugă ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne pe Google News

Așa cum observă conf. univ.dr. Alba Popescu, granițele rectilinii, trasate cu rigla în saloanele europene, au creat entități statale fragile, născute în eprubeta intereselor străine, transformând capitalele în simple puncte de drenaj al bogățiilor către metropole. Este dureros să recunoaștem că, în timp ce aurul african a construit imperiile maritime ale modernității, populațiile locale au rămas suspendate între un neo-medievalism tehnologizat și o sărăcie dezumanizantă.

Această lume, prinsă într-un clește geopolitic între Eurasia și Atlantic, poartă încă urmele adânci ale unei exploatări care a depășit sfera economicului, mutilând mentalul colectiv. Sentimentul paradoxal al africanului față de fostul stăpân, un amestec de respingere a agresorului și dorință de a-i urma exemplul, de a-i frecventa școlile și de a-i adopta stilul de viață, descrie perfect tragedia unei identități fragmentate. În acest context, „vaca a fost mulsă până la epuizare”, iar promisiunile de civilizație s-au dovedit a fi, de cele mai multe ori, doar instrumente de dominație.

„Mi-a înghețat inima”. Creștere alarmantă a numărului de balene lovite de nave din cauza războiului

Adevărul despre SAFE. ”Keynesianism militar”? O analiză macro a câștigurilor | pierderilor România – Polonia – Germania-Franța

România ocupă un loc aparte în această geografie a nostalgiei, fiind amintită ca partenerul care, spre deosebire de Occident, „a dat și de mâncare” tinerelor state africane în deceniile trecute. Totuși, ignoranța și deciziile politice postdecembriste ne-au lipsit de acest uriaș potențial de influență culturală și diplomatică. Am abandonat un capital de influență inestimabil, lăsând locul Chinei și Rusiei să gestioneze un dominion african care semnalizează tot mai clar spre blocul multipolar, în timp ce Europa rămâne o „tablă de șah” îmbătrânită și marcată de conflicte ideologice și tensiuni culturale.

Destinul Africii ne avertizează că bogăția nesusținută de o viziune națională și de mecanisme de apărare se transformă în blestem. Este lecția dură a „cornului abundenței” care, în lipsa unei conștiințe naționale a liderilor, devine teatru pentru divide et impera. Dacă Europa și România nu-și vor reconsolida independența strategică și liantul cultural-civilizațional, vor sfârși prin a privi neputincioase cum „ora exactă a lumii” se mută definitiv spre Răsărit, într-o reconfigurare globală în care geografia rămâne singura constantă mută.

În acest peisaj complex, România își păstrează reperele de excelență prin instituții de prestigiu precum Colegiul Național de Apărare, un veritabil sanctuar al valorilor durabile și al devotamentului necondiționat, datoria sfântă față de țară împletindu-se armonios cu rigoarea minților luminate. Mai mult decât o simplă instituție academică, acest colegiu rămâne un spațiu de elită unde, sub îndrumarea unor dascăli de excepție precum conf. univ. dr. Alba Iulia Popescu, se formează caractere și se șlefuiesc viziuni strategice menite să protejeze destinul neamului nostru. Prezența doamnei profesor la catedra acestei instituții garantează atât o transmitere riguroasă a cunoștințelor geopolitice, cât și insuflarea acelei flăcări nestinse a patriotismului autentic ce transformă responsabilitatea în onoare și cunoașterea în cel mai de preț scut al demnității naționale.

Astfel, școlile elitiste din România, atunci când sunt însuflețite de personalități cu o cultură vastă și o înțelegere profundă a „zonelor pivot” ale lumii, reprezintă elemente esențiale în lupta împotriva inerției ideologice care a cuprins continentul. Prin dascăli, Colegiul Național de Apărare reușește să ofere generațiilor de lideri viziunea necesară pentru face față furtunilor prezentului, amintindu-ne că independența strategică nu se câștigă doar prin tratate, ci prin forța intelectuală și morală a celor care au curajul să înțeleagă și să apere interesul național într-o lume aflată în plină schimbare de paradigmă.

Ciprian Demeter: Africa este adeseori descrisă fie ca un continent al oportunităților, fie ca unul al crizelor permanente. Realitatea este mult mai complexă și diversă decât aceste etichete simplificatoare.

În ce direcție se îndreaptă Africa din punct de vedere geopolitic în următoarele decenii?

Alba Popescu: Dacă ar fi explorat Africa, vechii greci l-ar fi descris pe Midas drept regele „continentului negru”, atât de plin de aur și diamante îi este subsolul. De aceea, de îndată ce au început colonizarea, metropolele europene s-au întrecut în ceea ce avea să devină, în secolul al XIX-lea, „cursa pentru Africa”. Dacă este să fac o comparație istorică, pot spune că aurul dacilor a salvat Roma iar, aurul africanilor a construit imperiile maritime ale epocii moderne. Imperii prea puțin civilizatoare, pentru că moștenirea Romei nu s-a transmis filonului maritim, rămas tributar tradițiilor feniciene, canaanite și cartagineze. Pe cale de consecință, colonizatorii au căutat să se îmbogățească, fără a se preocupa prea mult de condițiile de viață ale localnicilor transformați în sclavi și argați.

Sutele de ani de oprimare și exploatare nu aveau cum să nu lase urme adânci în mentalul colectiv african și în modul în care modelul civilizațional european a fost perceput pe continent. Mai exact, deși au acceptat, într-un sfârșit, statul weberian trasat cu rigla de coloniști, între noiembrie 1884-si februarie 1885, la Conferința de la Berlin (Kongokonferenz), deși au adoptat formal religiile monoteiste ale „stăpânilor”, africanii au rămas tributari propriilor cutume, credințe, modele societale și politice.

De aceea, statele africane, concepute în creuzetul expansionismului și supremației europene, s-au născut slabe, cu „sistemul imunitar” compromis, asemenea unor feți prematuri. Granițele lor, rectilinii, fie au partajat etnii, fie au adus laolaltă grupuri etnice aflate în conflict. Capitalele lor, excentrice, situate în porturi sau pe traseul caravanelor, au exercitat doar funcția colonială de drenaj al bogățiilor spre metropole, fără a îndeplini rolul lor fundamental de Mittelpunkt, de nucleu pulsatoriu al statului, ce ține laolaltă, prin cultură și civilizație, teritoriul național. Mai mult, ele însele, statele africane, s-au născut înainte ca națiunile aferente și ideile naționale să existe. Disfuncționalități petrecute în interiorul unor societăți tradițional tribale, clanocratice, patriarhale, ierarhice.

Iată de ce lumea Africii a rămas suspendată între modernitatea westphaliană și un soi de neo-medievalism ce combină accesul la tehnologie cu sărăcia extremă și subdezvoltarea absolută. Într-o astfel de lume este ușor să răscolești orgolii etnice și confesionale, să ațâți foamea de putere și lăcomia unor lideri locali lipsiți de conștiința națională, să aplici antica strategie divide et impera. De aceea, după declararea independenței, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, statele africane au devenit victimele malversațiunilor fostelor metropole, sfârșind într-un carnagiu înfiorător, precum cel din Rwanda, din 1994.

Acestei stări de fapt i s-au suprapus evenimentele anului 1979 – Revoluția Islamică din Iran, asediul Marii Moschei din Mecca și invazia sovietică din Afganistan – care au comutat atenția complexului militaro-industrial american spre securizarea capului său de pod israelian, marginalizând geopolitic Africa. Pe acest fond, a avut loc retragerea treptată a Americii din regiune, cea mai mare eroare geopolitică a hegemonului vestic. Eroare provenită din lipsa de cultură geopolitică a decidenților, deja tributari troțkismului cultural și academic ce eticheta geopolitica drept cunoaștere incorectă politic.

De ce spun asta? Pentru că Africa înseamnă, înainte de toate, zona pivot sudică. Adică un spațiu cu o valoare geostrategică inestimabilă, conferită de centralitatea sa pe harta lumii, de imensitatea teritoriului și a resurselor sale. Un enorm „corn al abundenței”, atins nu doar de mâna blestemată de zei a lacomului Midas, ce transforma în aur orice atingea. Un „corn al abundenței” din care se revarsă și metale platinice și alte minereuri strategice, și argint, diamante și pietre prețioase, și fier și metale neferoase, și hidrocarburi, uraniu, cărbuni și lemn prețios, șamd, un spațiu situat în coasta sudică a Europei, care împreună cu cealaltă zonă pivot a Emisferei Estice, situată în nord, în Eurasia, în lumea Rusiei, prinde micuțul continent într-un „clește” geografic și geopolitic. Este un spațiu care poate proiecta forță și în Atlantic și în Oceanul Indian, și în Eurasia, și spre America de Sud și care, pentru câteva decenii, până în 1990, a fost disputat între fostele sale metropole și blocul sovietic, în care România s-a distins ca jucător regional major.

După anul 1990, fostul bloc sovietic a fost înlocuit de China, care a transformat Africa Sub-sahariană într-un mega-dominion, prin gradul actual de îndatorare și de dependență al statelor africane față de capitalul chinez. Iar, în prezent, pe fondul slăbiciunii geopolitice a fostelor metropole, locul acestora începe să fie ocupat de Federația Rusă, care devine tot mai prezentă în nordul continentului, limita teritorială dintre sferele de influență ale celor două puteri răsăritene fiind Sahelul.

Succesul celor două puteri de la Răsărit are și explicații ce țin de psihologia africanilor. Supuși secolelor de exploatare atroce – și este suficient să amintesc masacrul congolezilor de pe plantațiile de arbori de cauciuc ale Regelui Leopold I al Belgiei – africanii au dezvoltat un sentiment paradoxal față de foștii stăpâni. Pe de o parte îi resping, considerându-i agresori și exploatatori, iar pe de alta, caută să se asemene cu ei, imitându-le vestimentația și modul de viață, continuând să le frecventeze școlile și universitățile sau cumpărându-le titlurile nobiliare o dată cu proprietățile aferente. Toate acestea în timp ce își afirmă tot mai hotărât mândria de a fi africani, prin panafricanism și negritudine, și cer ștergerea din istorie a foștilor coloniști, prin asimililarea discursului woke – Black Lives Matter.

Nu același lucru se întâmplă, însă, față de fostul bloc estic. Se știe că URSS și statele sale satelite, dintre care se distinge România Comunistă, au sprijinit activ procesul de decolonizare și de consolidare a tinerelor state africane. Ulterior, China, spre deosebire de Occident, a continuat această strategie. Chiar dacă, esențialmente, este vorba despre sfere de influență, acces la resurse, dominație și control, filosofia din spatele acestei strategii diferă fundamental. În timp ce Occidentul „a muls vaca” până la epuizare, oferindu-i în loc de nutreț niște porții de bătaie, sovieticii și, mai apoi, chinezii i-au dat să și mănânce. Aceasta ar fi, pe înțelesul tuturor, diferența de abordare.

O moștenire istorică ce explică simpatia de care se bucură astăzi China în rândul africanilor, care depășește în medie 50% din populație și în unele cazuri, precum Burkina Faso, Mali, Niger, ajunge la 80%. Simpatie de care se bucură, încă, și România, în calitatea sa de fost partener al statelor africane, în anii 1970-1980, un capital de influență de care s-a auto-deprivat prin deciziile politice anti-naționale postdecembriste, care i-au anulat potențialul de soft-power. Singurul potențial real de putere al României!

De ce am făcut tot acest rezumat al istoriei coloniale a Africii? Pentru a vă oferi un cadru de înțelegere a direcției geopolitice spre care cred că se îndreaptă statele continentului în următoarele decenii. Este o direcție tot mai îndepărtată de Occidentul Colectiv și mai apropiată de Blocul Multipolar, fapt demonstrat deja de Gabon, Madagascar și de coridorul sahelian al puciurilor orchestrate de Federația Rusă și China, care au scos din joc regimurile pro-occidentale, apropiate îndeosebi de Franța (vezi harta din Fig.1).

Fig. 1

Fig. 2

Fig. 3

Dacă suprapunem acest coridor peste planul strategic occidental de interconectare euro-africană (vezi harta din Fig.2), care ar fi urmat să lege spațiul arctic de cel mediteranean și de acolo de cel african, prin trei rute alternative (vezi harta din Fig.3) – Tunisia, Libia și Egipt, până în Africa de Sud – înțelegem pe deplin impactul geopolitic, geostrategic și geoeconomic al acestei schimbări masive de paradigmă. Și dacă mai adăugăm și coridoarele energetice care ar fi trebuit să aducă hidrocarburile din Golful Benin în Europa, trecând fix prin acest coridor sahelian pro-chinez și pro-rusesc, imaginea devine și mai clară.

Pe cale de consecință, din punctul meu de vedere, cel puțin pe termen scurt și mediu, Africa va „semnaliza” spre blocul multipolar. Nordul Africii va glisa preponderent spre sfera de influență rusească, în timp ce Africa Subsahariană își va continua procesul de transformare în cea de-„a doua Chină”, mai ales pe fondul Inițiativei Civilizaționale Globale, lansate de Beijing în 2023. Cât de bine le va fi africanilor? Asta rămâne de văzut. Pentru că acolo, pe fondul inexistenței unor idei naționale puternice, oricând pot apărea grupări rebele, lideri locali nemulțumiți, gata să răstoarne pacea socială dacă primesc ajutor dinafară. Uitați-vă la ceea ce se întâmplă în Somalia, unde se războiesc între ele clanuri ale aceleiași etnii și confesiuni. Sau la conflictul din Sudan. Sau la cel din RD Congo.

Ciprian Demeter: Prezența Chinei în Africa a crescut semnificativ, prin investiții în infrastructură, resurse și proiecte strategice. Această influență stârnește reacții diferite pe scena internațională.

Este implicarea Chinei în Africa un parteneriat real de dezvoltare sau o nouă formă de dependență geopolitică?

Alba Popescu: Știu că sună cinic, dar în geopolitică nu există generozitate, pentru simplul motiv că relațiile dintre state sunt dictate de interese. Interese ce pendulează între cele două extreme: pe de o parte, nevoia de supraviețuire și de cealaltă, ambițiile hegemonice globale. Pe cale de consecință, orice „parteneriat” este rezultatul unei înțelegeri în care ambele părți oferă ceva și primesc altceva în loc. Ca parteneriatul să fie echitabil, trebuie să existe un echilibru între cererile și ofertele celor două părți și să se concluzioneze cu câștiguri substanțiale pentru fiecare dintre ele. În cazul de față, un parteneriat echitabil ar însemna ca în schimbul bogățiilor solului și subsolului și, eventual, al poziției lor geostrategice, statele africane să primească pace și, pe cât posibil, prosperitate, prin construirea de infrastructuri de transport de energie, mărfuri, persoane, date, infrastructuri de sanitație, de educație și de asistență medicală. Adică acele condiții necesare și suficiente de a ieși din starea de subdezvoltare în care se zbat de sute de ani.

Sigur că sărăcia și subdezvoltarea statelor africane este și rezultatul corupției fenomenale a clasei lor politice, care a consolidat o plutocrație dezvăluită de valorile revoltător de mari ale coeficientului Gini. Valori ce demonstrează că sărăcia africanilor este esențialmente distributivă. Cu alte cuvinte, conform acestor valori, 5% din populația Africii deține 95% dintre bogățiile continentului, ceea ce înseamnă o polarizare a societății africane între sărăcie extremă, dezumanizantă, și opulență dezgustătoare.

Prin urmare, parteneriatul de dezvoltare dintre China și statele africane, dacă  există – și tind să cred că da, trece automat prin furcile caudine ale corupției și plutocrației africane. Ce mai rămâne din el se vede în volumul investițiilor chineze pe continent, de ordinul sutelor de miliarde de dolari, prezentate în cadrul întâlnirilor trienale ale Forumului de Cooperare China – Africa (FOCAC). De ce tind să cred că un astfel de parteneriat există? Pentru că aceasta este filosofia Marii Strategii geopolitice a Chinei în Africa și oriunde, exprimată prin seria inițiativelor sale hegemonice. Este o Mare Strategie tributară principiului wu-wei (al acțiunii fără efort), răbdării asiatice și jocului de Go. Strategie concentrată, în prima fază, pe seducție geo-economică prin acordare de împrumuturi preferențiale, investiții industriale și construirea de infrastructuri de transport și depozitare, urmată de influențare politică și, în final, de prezență militară (vezi harta din Fig.4). De altfel, dacă urmăriți succesiunea masterplanurilor hegemonice globale ale Beijing-ului, observați că aceasta a început cu Inițiativa geo-economică a Drumului și Centurii Mătăsii (BRI) adresată Eurasiei și Africii, a continuat cu Inițiativa Civilizațională Globală, în fapt o extindere a primului masterpan la nivelul Sudului Global, și cu Inițiativa Securitară Globală, adresată „Blocului Mătăsii”, culminând, relativ recent, cu Inițiativa de Guvernanță Globală, menită să cimenteze sfera de influență chineză a Comunității Destinului Comun al Omenirii. Cred că strategia chineză, chiar dacă urmărește pe fond aceleași interese hegemonice ca și cele ale metropolelor occidentale, are șanse reale de succes, întrucât produce dependență geopolitică prin seducție și nu prin forță. Adică „mulge vaca”, dar îi mai dă să și mănânce.

Fig. 4

Ciprian Demeter: În paralel cu China, Rusia și-a intensificat prezența în Africa, în special în zone instabile, prin contracte de securitate și sprijin militar.

Ce urmărește Rusia în Africa și cât de sustenabilă este această strategie pe termen lung?

Alba Popescu: În Africa, Federația Rusă a moștenit nu doar datoriile statelor africane față de URSS, ci și istoria pozitivă a imperiului în regiune. Nu uitați că decolonizarea a servit intereselor hegemonilor născuți din ruinele celor două războaie mondiale. Mai exact, decolonizarea a demantelat ceea ce a mai rămas din imperialismul european, după dispariția, într-o prima etapă, a celui de-al Doilea Reich și a imperiilor Habsburgic, Țarist și Otoman. Practic, decolonizarea a amputat mare parte din imperiile de peste mări ale Franței, Coroanei Britanice, Portugaliei, Belgiei, Spaniei, Olandei, metropole golite de putere la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și obligate să se alinieze hegemonului american. Hegemon care a urmărit să își consolideze dominația asupra noilor săi vasali europeni nu doar prin sistemul Bretton Woods, ci și prin dezafectarea surselor acestora de putere reprezentate de colonii.

Interes urmărit și de celălalt hegemon, sovietic, care dorea să își extindă sfera de influență cât mai departe de propriile granițe, în Africa, Asia și America de Sud, și să înfrângă „putregaiul” capitalist cu „brațele vânjoase” ale țărănimii și proletariatului animat de troțkism. Pe cale de consecință, în Africa, URSS a sprijinit mișcările de eliberare națională și, ulterior, procesul de construire statală al noilor actori politici africani, state care nu au devenit comuniste, ci au dezvoltat un socialism aparte, de sorginte africană, preponderent economic, ce îngemăna tradiția familiilor extinse cu preceptele marxiste.

Așadar, retragerea URSS și, mai apoi a Federației Ruse din Africa nu a fost nicidecum rezultatul vreunei lovituri de stat sau al ostilității populației africane, ci o decizie geopolitică unilaterală a Moscovei anilor 1990, pe fondul pierderii Războiului Rece în fața competitorului american și al nevoii de reconstruire a puterii sale hegemonice. În aceste condiții, revenirea recentă a Rusiei în „cărțile” africane s-a produs natural, chiar dacă fosta sa sferă de influență fusese, în cea mai mare parte, preluată de China. Ea a început în perioada 2008 – 2012, prin anularea a 36 de miliarde de dolari americani din datoria istorică a statelor africane către URSS, transferată Federației Ruse. A continuat în 2009, cu înființarea Comitetului de Coordonare a Cooperării Economice cu Statele Africane și, în 2011, a Agenţiei Ruse pentru Credite de Export şi Asigurarea Investiţiilor din Pieţele cu Risc Politic şi Militar și a culminat în 2019, cu Forumul Economic și Umanitar Rusia-Africa. În paralel, în tot acest interval de timp, Rusia a devenit furnizor de securitate, prin trupe de menţinere a păcii sub egida ONU, în state precum RD Congo, Coasta de Fildeş, Liberia, Etiopia, Eritreea, Sudan, Sudanul de Sud, Sahara Occidentală. Îmi amintesc o observație a lui Peter J. Pham, de la Atlantic Council, care spunea că, în 2014, Federația Rusă avea „mai multe trupe în cadrul căştilor albastre din Africa Subsahariană decât S.U.A., Marea Britanie şi Franţa la un loc”. Ulterior, prezența sa militară s-a completat cu Organizația Wagner, care înainte de a acționa în Ucraina, avea ca principal teatru de operații Africa, în mod special Republica Centrafricană, Mali, Niger, Burkina Faso, Algeria, Libia, Sudan, Eritreea, Mozambic, Madagascar, state în care a derulat și campanii de propagandă, unele responsabile pentru succesul puciurilor de după 2021.

La ora actuală, Rusia formează un binom de putere cu China, aflat în confruntare directă cu Occidentul Colectiv, un binom complementar, de tip hard-power, cu o componentă militară încă preponderent rusească și cea economică preponderent chineză. Precum spuneam în primul meu interviu cu dvs, atacarea Iranului de către tandemul SUA – Israel a reechilibrat relația de putere dintre Rusia și China, profund dezechilibrată în favoarea Chineid, es în contextul războiului din Ucraina. Practic, pe fondul blocării Strâmtorii Hormuz, hidrocarburile rusești au schimbat centrul de greutate al Blocului Asiatic, Multipolar, al Mătăsii sau cum mai vreți să-i spuneți. Din proxy al Chinei, cum ajunsese după 2022, Moscova a redevenit partener egal cu Beijing-ul, implicat în efortul comun de a răsturna ordinea postbelică anglo-saxonă.

Această stare de fapt se reflectă și în Africa, unde Federația Rusă pare a-și concentra dominația asupra nordului continentului, în timp ce Africa Subsahariană intră în „portofoliul” Chinei. Cât de sustenabilă este strategia Rusiei pe termen lung? Mă feresc să dau verdicte geopolitice pentru un astfel de interval de timp. Având în vedere strategia aplicată și istoricul pozitiv, tind să cred că revenirea Rusiei în afacerile africane ar putea fi una de succes. Dar… nu trebuie să omitem faptul că lumea se schimbă, tratatele se schimbă, la fel și alianțele și, implicit, interesele. Ceea ce nu se schimbă este doar geografia, și chiar și aici mai pot apărea modificări. Prin urmare, ceea ce azi poate fi teritoriul unei alianțe de nezdruncinat, mâine se poate transforma în teatru de operații între foștii aliați. Emergența hegemonică a Chinei nu are cum să nu îngrijoreze Rusia. Faptul că liderii de la Beijing au declarat China stat aproape arctic și că prin Drumul Polar al Mătăsii îndiguiesc complet Rusia, nu poate trece neobservat de redutabilii geopoliticieni ruși. Pe cale de consecință, viitorul poate aduce mari schimbări. O Chină transformată în hegemon tehnologic global ar putea reconfigura major rețeaua de alianțe și de putere a viitorului și inamicii de azi s-ar putea transforma în aliații de mâine și invers. Și asta pentru că în geopolitică nimic nu este etern, nimic nu este static, totul se mișcă și se transformă. Fie că ne place, fie că nu.

Ciprian Demeter: Africa se confruntă cu o explozie demografică fără precedent care poate deveni fie un avantaj major, fie o sursă de instabilitate. Gestionarea acestui fenomen este esențială.

Cum poate demografia Africii să influențeze echilibrul global de putere?

Alba Popescu: Într-adevăr, pe cât de bătrân este continentul african, pe atât de tânără îi este populația. Dacă ne uităm pe statistica demografică a Africii, constatăm că populația sa a crescut la 1,55 miliarde de locuitori, iar sporul natural depășește 2,2%, ceea ce înseamnă că aproape 20% din populația planetei viețuiește pe acest continent. Un continent aflat în coasta unei Europe îmbătrânite și aflate în plin proces de depopulare, care în mod firesc se situează în raza efectelor concentrice ale dinamicilor geopolitice africane.

Dacă privim triunghiul geostrategic al Emisferei Estice (vezi harta din Fig. 5), despre care v-am vorbit și în prima parte a acestui interviu, constatăm că baza acestui triunghi isoscel traversează zone suprapopulate, unele în curs de dezvoltare, altele aflate în conflict.

Fig. 5

Mai observăm cum latura stângă a triunghiului traversează Africa, un spațiu al crizelor și conflictelor, al sărăciei și subdezvoltării, iar vârful îi este situat în Europa noastră. Un vârf bogat, dar îmbătrânit, măcinat de troțkism și de ambiția de a deveni marea putere normativă a Universului, în numele căreia și-a anihilat anticorpii anti-migrație ilegală transfrontalieră. Migrație ce se produce firesc, natural, în virtutea dialecticii acestui triunghi geostrategic, care aduce populațiile sărace și numeroase de la baza triunghiului spre autoliticul continent european.

Este o Europă care, asemenea eroului lui Racine, este prinsă între dorința disperată de a reveni la strălucirea de odinioară și neputința izvorâtă din statutul său geopolitic actual. Vorbim despre un statut ingrat de „tablă de șah”, pe care joacă și chibițează cei trei „mari”: SUA, Rusia, China. Un statut în care chiar ea, Europa, s-a aruncat, prin interminabilele sale „războaie civile”, precum numea Huntington războaiele europene post-westfaliene. Statut care, acum, se consolidează pe fondul prăbușirii sale demografice și al transformării sale într-un adevărat „burete” demografic pentru populațiile africane și asiatice aflate în căutarea prosperității. Doar că migrația ilegală transfrontalieră vine la pachet cu un cortegiu întreg de consecințe, de la cele politice, la cele sociale, de la cele securitare, la cele economice.

Poate că cea mai gravă consecință politică a migrației ilegale este creșterea euroscepticismului. Vedeți dvs, decizia teribilă a cancelarului german Merkel de a suspenda Acordurile Dublin și lipsa de reacție a instituțiilor europene ale momentului au declanșat un lanț de evenimente care a testat soliditatea construcției europene. Pentru că atunci s-a revenit la paradigma statelor naționale, s-au închis granițe, s-au ridicat garduri de sârmă ghimpată. Mai mult, politicile europene, tot mai ideologizate și mai tributare unui soi de excepționalism normativ, menit să înlocuiască excepționalismul izvorât din tradiția civilizațională a Romei, au blocat mecanismele de apărare împotriva acestui fenomen. Astfel că, migranții ilegali au devenit refugiați în discursul corect politic, migrația ilegală a fost redefinită ca migrație iregulară, frontierele europene au devenit poroase, ușor de trecut, și Europa s-a trezit că trebuie să gestioneze valuri migraționiste nemaiîntâlnite până atunci. Costul politic al acestor decizii se traduce astăzi prin procentul euroscepticilor, al persoanelor care nu mai cred în avantajele oferite de o Europă condusă de la Bruxelles. Procent în creștere, pe fondul ratării, în timpul pandemiei, al celui de-al doilea test al solidității construcției europene și al faliei tot mai mari dintre decizia politică și voința electoratului european. Până la urmă, trebuie să înțelegem că ignorarea voinței populare sub pretextul respingerii populismului sfârșește prin a se întoarce împotriva establishment-ului, prin radicalizarea de dreapta sau de stânga a opiniei publice. Migrație ilegală instrumentalizată militar și transformată în vector de război hibrid sau de șantaj politic. Uitați-vă la granița dintre Polonia și Belarus, unde migranții africani și asiatici sunt transportați de autoritățile de la Minsk și încurajați să treacă în țara vecină. Sau amintiți-vă de jocul Turciei față de Europa în contextul migrației generate de „primăvara arabă”, de acel val de anarhie islamistă hanabillah creat în perioada administrației Obama în nordul Africii și în Orientul Mijlociu.

Apoi sunt consecințele economice ale acestei decizii, care se suprapun peste costurile susținerii eforturilor de război ale Ucrainei și ale crizei prelungite din Orientul Mijlociu. Toate acestea împovărează economic contribuabilul european și îl împing spre radicalizare și euroscepticism.

Acestora li se adaugă consecința civilizațională a migrației, prin eterogenizare și pierderea treptată a identității europene pe fondul demografiei catastrofice a continentului. Deocamdată, aceste efecte sunt la început, dar vor deveni vizibile în următorii 20-30 de ani, când proporția nativilor europeni va scădea în favoarea migranților. Practic asistăm la o formă insidioasă de transformare a Europei într-un altfel de „creuzet al națiunilor”, unul menit să șteargă identitatea europeană și nu să o creeze, cum s-a întâmplat în cazul Americii. Un creuzet în care vor fi mari falii și conflicte, pentru că aceste populații înlocuitoare vin cu propriile lor religii și cutume, unele fundamentate pe dogme ultraconservatoare anti-creștine, menite să convertească forțat populațiile băștinașe și să le schimbe radical modul de viață. Prin urmare, viitorul Europei nu este unul strălucit, așa cum se prefigurează el în prezent, pe fondul prăbușirii demografice și al acestei ideologizări menite să îi distrugă fibra și moștenirea sa civilizațională în numele unui excepționalism de import. Excepționalism ce servește obiectivului hegemonic de menținere a Europei în „zona gri” a marilor jocuri geopolitice, într-un statut nefericit de „tablă de șah”, pe care joacă unii și alții.

Sigur că mai sunt și consecințe securitare ale migrației ilegale provenite din Africa și din sudul Asiei. Începând cu pericolele la adresa sănătății publice și continuând cu cele de siguranță publică. Este suficient să ne amintim că bazinele de recrutare și rutele de migrație sunt controlate de structuri de tip Mafia și de organizații teroriste coordonate de jucători statali sau non-statali, care s-ar putea folosi de migranți pentru a pune presiune pe statele receptoare europene. Imaginați-vă ce ravagii ar putea produce câțiva migranți ilegali infectați cu Ebola sau altă febră hemoragică, încă asimptomatici, în gări, aeroporturi sau în orice loc public aglomerat. Este o realitate pe care „idioții utili” ai „noului creuzet al Europei” o omit din discursul lor propagandistic.

Așadar, vorbim despre un proces geopolitic perfid, menit să îngenuncheze Europa până la nivelul trecerii sale în amintire și să o oblige să aleagă între a rămâne un veșnic promontoriu controlat de Washington sau o peninsulă controlată de Moscova și/sau Beijing, un proces ce coroborează demografia în creștere a zonelor sărace ale Emisferei Estice cu ațâțarea conflictelor și a instabilității regionale, menite să adauge valuri de refugiați, să amplifice sărăcia și nefericirea acestor ființe umane. Oameni care ajung în Europa, unde încep să simtă efectele dezrădăcinării și își umplu golul identitar cu o identitate religioasă mult mai pregnantă, mai radicală, devenind masa de manevră a rețelelor politico-religioase, precum cea islamistă globală. Și nu este numai aceasta. Mai sunt și altele.

Sigur că demografia în creștere, pe fondul sărăciei și incapacității statelor africane de a o gestiona administrativ, conduce și la alte forme de export de insecuritate în spațiile vecine. Pentru că nu doar migrația ilegală transfrontalieră lovește Europa, ci și pirateria maritimă și tâlhăria pe mare. Companiile europene au decontat cel mai greu costurile atacurilor piraterești din Golful Aden și Golful Benin, piraterie dezvoltată ca ultimă soluție a unor populații de pescari ale căror ape au fost infestate de companii occidentale sau nu, care fie au exploatat petrolul fără a respecta normele de mediu, fie au deversat gunoaiele lumii, chiar și radioactive, pe țărmurile lipsite de apărare ale Africii. Apoi infracționalitatea și terorismul, care merg îngemănate. Dacă vă uitați la rutele ce tranzitează Africa, aducând drogurile din America de Sud spre Europa, vedeți cum se intersectează cu zonele controlate de organizații teroriste mai mult sau mai puțin afiliate Rețelei Islamiste Globale. Dar nu vorbim doar despre trafic de droguri, ci și despre trafic de persoane, arme, medicamente contrafăcute etc. Toate sfârșind prin a alimenta cu „marfă” rețelele de tip Mafia din Europa, nucleul african fiind reprezentat de Mafia Nigeriană.

Sigur, vă veți întreba ce-i de făcut? Cred că Africa merită o altă soartă decât cea pe care i-au servit-o coloniștii săi, ai căror urmași încep să înțeleagă învățămintele poveștilor orientale despre Karma. O altă soartă, ce ar presupune pacificare și investiții în dezvoltare, astfel încât populația sa greu încercată să nu se mai dezrădăcineze și să continue să trăiască pe tărâmul mitic al bătrânului continent. Sigur că o astfel de evoluție ar presupune o colaborare a Europei cu Blocul Estic, fapt de neconceput în prezent. Dar, nu știm ce ne rezervă viitorul și mai ales cel îndepărtat. În orice caz, dacă Africa nu se va pacifica și starea de fapt actuală va continua și în viitoarele decenii, Europa va sfârși într-un adevărat colaps civilizațional!

Mai cred că Europa, dacă vrea să mai rămână în vreo carte geopolitică a viitorului, trebuie să rezolve patru mari probleme: demografia populației sale native, migrația ilegală transfrontalieră, independența sa strategică și reconsolidarea cultural-civilizațională. Demografia se rezolvă prin politici de stimulare a natalității și de sprijinire a familiei. Migrația ilegală transfrontalieră se combate prin politici aferente, inclusiv cele care vizează acordarea de cetățenie copiilor născuți din migranți ilegali. Independența strategică, imperios necesară, vizează acele programe militare menite să dezvolte capacitățile de apărare europene. Iar, reconsolidarea cultural-civilizațională vizează liantul european, fără de care nu poate exista nici unitate și nici putere! Și acesta este reprezentat de creștinism și de moștenirea sa civilizațională greco-latină! Nimic altceva! Europa este, înainte de toate un omphalon civilizațional, care pe lângă faptul că a ordonat lumea pe baza principiilor sale westphaliene, ale cartezianismului, raționalismului și modelului său statal weberian, a configurat și erele istorice ale umanității și a dat ora exactă a lumii geografice și geopolitice. Pe cale de consecință, starea de torpoare ideologică în care a căzut, de peste 70 de ani, „continentul luminilor”, trebuie să înceteze, dacă europenii mai vor să mai conteze în vreun fel în viitorul geopolitic deloc îndepărtat.

Ciprian Demeter: Conflictele din Sahel, Cornul Africii și Africa Centrală au un impact regional și internațional semnificativ, inclusiv asupra migrației și securității europene.

De ce eșuează adesea intervențiile internaționale în stabilizarea Africii?

Alba Popescu: Evident, nu aveam de unde să știu că mă veți întreba așa ceva înainte să vă răspund la întrebarea precedentă și mă bucur că am vorbit despre legătura dintre destabilizarea Africii, migrația ilegală transfrontalieră și securitatea și viitorul geopolitic al Europei. Acum îmi este mult mai ușor să afirm  că destabilizarea actuală a Africii este programată, este rezultatul unui joc geopolitic hegemonic menit să „atingă Africa” și să „muște” Europa. Nu poți distruge mari puteri sau master-planuri globale decât din interior, anihilându-le „imunitatea” prin ideologii toxice și introducându-le noi și noi surse de criză și conflict, asemenea unui virus letal care îți paralizează limfocitele și se multiplică exponențial.

Acestei stări de fapt i se mai adaugă și o neînțelegere de fond a societății africane de către occidentali. Europenii, care și-au făcut din excepționalismul normativ o nouă Biblie, nu pot înțelege nici regulile și nici ritmurile unei societăți străvechi, tributare unor crezuri ancestrale, unor obiceiuri ale locului. Pe cale de consecință, vin cu modelul lor civilizațional postmodern și cu istoria lor negativă în regiune și se miră că africanii nu îi mai doresc prin preajmă. Și aceasta deși statele europene au fost printre marii donatori în cadrul programelor de reconstrucție și dezvoltare ale statelor africane. Fapt valabil și pentru americani. Și mă întreb mereu de ce nu este folosit capitalul de influență al României în relația Occidentului cu statele africane? De ce se irosește un astfel de atu geopolitic major? Din ignoranță? Din rea-voință? Din indolență? Nu știu din ce motiv!

Pe cale de consecință, intervențiile internaționale pentru stabilizarea „continentului negru” eșuează pentru că hegemonii acestei lumi nu doresc acest lucru, preferând să mențină Africa în această stare teribilă de marasm geopolitic, cu state eșuate și colapsate, cu mari mase de migranți, refugiați și dislocați intern, cu rețele infracționale, cu terorism și fundamentalism religios, cu crize alimentare și mari dezastre ecologice, pentru a-i acapara bogățiile și a ține Europa într-un șah geopolitic.

Ciprian Demeter: Africa deține resurse critice pentru economia viitorului, inclusiv minerale rare esențiale pentru tehnologiile verzi.

Va deveni Africa centrul unei noi curse geopolitice pentru resurse?

Alba Popescu: Africa este deja în centrul unei asemenea curse. Altfel cum s-ar putea explica brusca preocupare a americanilor pentru soarta creștinilor nigerieni, masacrați de ani buni de către islamiștii din Boko Haram? Sau interesul chinezilor de a investi în porturile și infrastructurile de transport ale Africii? Sau disponibilitatea rușilor de a șterge datoriile istorice ale statelor africane față de URSS? Sau obstinația cu care fostele metropole încearcă să rămână în „carțile” africane?

Și pentru a vă face o idee despre ce fel de bogații discutăm și în ce cantitate, este suficient să ne amintim că Africa de Sud deține 75% din rezerva globală de mangan de înaltă concentrație, minereu crucial în producția de oțel și aliaje; 41,67% din rezerva de crom, metal folosit în metalurgie pentru rezistența sa excepțională la coroziune; 23,4% din cea de vanadiu, crucial în industria aerospațială, producția de scule și baterii; 17% din rezervele globale de fluorspar, utilizat pe scară largă în producția de oțel, aluminiu și alte substanțe chimice, datorită proprietății sale de a scădea punctul de topire; 48% din rezerva globală de diamante naturale (împreună cu Botswana și RD Congo); 95,4% din rezervele globale de platină şi metale platinice (și 73% din producţia mondială de platină), prezente în procesul de fabricație al unei cincimi dintre bunurile de larg consum, de la convertoare catalitice destinate reducerii emisiilor de carbon („metal de mediu”), la I.T., industrie aeronautică etc.

Sau că în Africa există 14,5% din rezerva globală de aur, în țări precum Ghana, Zimbabwe, Tanzania, Guineea, Mali, Burkina Faso, Angola, Zambia.

Că Niger furnizează 14,7% din producţia globală de uraniu, fiind al patrulea producător mondial după Australia, Canada şi Kazahstan.

Că țițeiul din Nigeria, Angola, Sudanul de Sud și Sudan este foarte eficient economic, pentru că este situat off-shore, nu necesită conducte pentru transport, are conţinut scăzut de sulfuri și nu presupune costuri mari de rafinare.

Sau că Regiunea Congo (RD Congo, Rwanda, Burundi) furnizează 53 % din producţia mondială de tantal, metalul cunoscut pentru rezistenţa sa foarte mare la coroziune și căldură, motiv pentru care este folosit la confecționarea de aliaje speciale pentru turbine, rachete, proiectile, în industria opto-electronică etc.

Și că aceeași regiune deține 16% din rezervele mondiale de columbo-tantalit (coltan), care, prin niobiu generează cele mai intense și mai penetrante câmpuri magnetice, fiind un superconductor de tip II folosit la confecționarea de oțeluri speciale și superaliaje pentru industria aero-spațială, în programe spațiale (Apollo, Gemini), la construcția de gazoducte, acceleratoare de particule, lasere FLASH, telescoape de mare putere etc.

Că RD Congo și Zambia dețin 50% din resursele globale de cobalt, metal dotat cu proprietăți feromagnetice (magnetism permanent), folosit la confecționarea de aliaje și oțeluri speciale, instrumente de tăiere, armament nuclear, oțeluri magnetice, magneți permanenți, pigmenți pentru sticlărie și în medicină.

Sau că Mozambic ocupă locul al treilea mondial în rândul statelor producătoare de beriliu, materia primă de elecție pentru industria aeronautică și spaţială, industria militară (armament termo-nuclear) și civilă, sursă de neutroni în reactoarele nucleare.

Ori că în Guineea există 33% din resursele mondiale de bauxită, materia primă din care se produce aluminiul și se extrage ca produs secundar galiul, metalul ce stabilizează plutoniul din miezul bombelor nucleare și este utilizat în producția de dispozitive optoelectronice, confecționarea de panouri solare etc.

Și lista poate continua cu grafitul nemetalic sau grafenul, caracterizat prin conductivitate termică și electrică excepțională, care în Madagascar se găsește într-unul dintre cele mai pure, mai de suprafaţă şi mai uşor de exploatat zăcăminte din lume. Și cu metalele rare din Kenya, unde se află unul dintre primele cinci zăcăminte globale, metale folosite la confecționarea de magneți permanenți, esenţiali în producţia de sisteme de armament ofensiv şi defensiv.

Și culminează cu uriașele rezerve de fosfați, peste 70% din volumul global, concentrate în Maroc, Egipt, Tunisia, Algeria, materia primă esențială pentru producția globală de fertilizatori, de care depinde securitatea alimentară a lumii!

Am trecut în revistă doar câteva dintre superlativele resurselor „continentului negru”, ce condiționează progresul tehnologic actual și bunăstarea alimentară a umanității. Acum aveți o imagine mai clară a mizelor ce configurează comportamentul hegemonilor globali, mize care se completează cu cele geostrategice amintite la întrebările precedente, stimulează competiția geopolitică și mențin Africa în starea sa perpetuă de instabilitate și marasm economic. Acum înțelegeți că bogăția uriașă, dacă aparține unor popoare ce nu o pot apăra, se transformă în blestem.

Ciprian Demeter: Tinerii din Orientul Mijlociu și Africa au aspirații diferite față de generațiile anterioare.

Pot aceste generații schimba fundamental direcția regiunilor din care provin?

Alba Popescu: Africa și Orientul Mijlociu sunt vetre istorice ale umanității. Au o memorie ancestrală, tradiții străvechi, istorii complicate, dureri multe și mari provocări într-un viitor marcat de schimbări climatice și trans-umanism. Spun aceasta pentru a înțelege că discutăm despre alte tipologii umane, profund conservatoare, patriarhale, reziliente și rezistente cultural. Pe cale de consecință, deși inovatori prin însăși ființa lor, tinerii africani, de exemplu, sunt mai puțin revoluționari decât cei occidentali. Tributari familiei extinse, ei se nasc într-un mediu care le insuflă valori temeinice, greu de înlocuit cu altceva. Mai ales atunci când acel altceva vine dinspre o societate decadentă, intoxicată de troțkism, pe care o resping și o detestă, dar a cărei civilizație nu îi lasă indiferenți. Așadar, schimbarea despre care vorbiți este rezultatul asimilării avansului tehnologic și mai puțin al moravurilor, modelelor, ideologiei de import. Practic, asistăm la apariția unui soi de tehno-medievalism, în care, pe de o parte, se mențin relațiile de tip clanocratic, se practică ritualuri ancestrale și în care există o difuzie a puterii între șamani, șefii de clan și autoritățile statului, iar pe de altă parte, telefonul mobil a devenit o prezență firească în viața oricui. Și, la fel ar fi devenit și computerele și internetul și roboții, dacă statele africane ar fi beneficiat de rețelele electrice capabile să le asigure furnizarea continuă de energie, aspecte care aduc în discuție, pe lângă marasmul economic indus de hegemoni, și acea plutocrație, despre care am amintit anterior, coroborată cu impotența administrativă și corupția nesfârșită a autorităților africane.