Paul Gilbert: Îmi place muzica şi-atât

Paul Gilbert este unul din cei patru chitarişti care au cântat mai mult de o singură dată în proiectul G3, alături de Joe Satriani şi Steve Vai, considerat o academie a chitarei rock. A început să cânte în urmă cu 23 de ani, într-o trupă de puşti ce au ajuns apoi în supergrupuri care aveau să scrie istoria muzicii rock. Este considerat unul dintre cei mai rapizi chitarişti din lume, fiind deseori pus de critici alături de Yngwie Malmsteen, a cărui influenţă asupra stilului său o recunoaşte deschis.

A înnebunit zeci de mii de oameni, pe stadioane mari ale lumii, alături de Mr. Big, dar a câştigat şi inimile celor mai cârcotaşi ascultători de rock, fanii progresivului, în proiecte solo sau alături de muzicieni de renume, de embleme ale genului.

Dragostea şi respectul pe care le poartă pionierilor rock-ului The Beatles, Led Zeppelin, The Who şi Rush l-au adus alături de bateristul trupei Dream Theater, Mike Portnoy, în patru proiecte distincte, cântând în cluburi sau săli piese celebre compuse de aceştia.

De câţiva ani, Gilbert a început o carieră solo şi scoate album după album, ajungând să aibă un stil propriu, inconfundabil pentru cunoscători.

Mihai Spulber, CEO Profi, în vizită la producătorii români pe „tărâmul de lemn”: Proiectul Via Profi, sursă de inspirație și pentru alte supermarketuri din grupul Ahold

Cazinoul din Constanța, 170.000 de turiști de la redeschidere. Directorul general Anamaria Mișa: „Ne entuziasmează această cifră, însă ne și responsabilizează”

În 17 octombrie, Paul Gilbert este aşteptat la Bucureşti, unde îşi va promova albumul "Silence Followed by a Deafening Roar". Aflat deja în turneu european, în cadrul căruia ajunge şi în clubul bucureştean Becker Brau Live Music Club, Gilbert a acordat un interviu telefonic agenţiei MEDIAFAX.

Reporter: Ce muzicieni vor urca pe scena de la Bucureşti alături de dumneavoastră?

Paul Gilbert: Îi voi avea lângă mine pe muzicienii cu care am înregistrat ultimul album. Este vorba despre Jeff Bowders, la tobe, la clape va fi soţia mea, Emi Gilbert, şi, pentru acest turneu, la bas va fi Craig Martini, un excelent basist, un fabulos instrumentist. Îl cunosc de când, în urmă cu ceva timp, am fost producătorul unei trupe în care cânta şi el. Nu a cântat în vreun supergrup, dar vă spun că este un muzician excelent. Tehnica lui instrumentală este impecabilă, cântă superb cu vocea, vă va plăcea cu siguranţă.

R: Ce aşteptări aveţi de la publicul bucureştean?

P.G.: Publicul care vine la spectacolele mele e întotdeauna unul minunat. Sunt o grămadă de muzicieni în sală şi mie îmi place asta, pentru că e clar că muzica e importantă pentru ei, iar ei vin şi ascultă atent. Îmi place să cânt în cluburi, de-a lungul acestui turneu vor mai fi concerte în cluburi. Muzica mea e binevenită în club pentru că, deşi vorbim de cântat la chitară într-un mod complicat şi tehnic, este, totuşi, rock'n'roll tare de tot, iar această muzică sună întotdeauna bine într-un club.

R: Unii comentatori vorbesc despre o identitate dublă a lui Paul Gilbert, referindu-se la super-starul care aţi fost în perioada "Mr. Big", pe de-o parte, iar pe de alta la excelentul muzician, la instrumentistul mai nou prea puţin cunoscut, care se implică în tot felul de proiecte de nişă, care participă la tot soiul de workshop-uri, care predă chitara, care cântă în cluburi, preferându-le marilor arene. Cine este, de fapt, Paul Gilbert?

P.G.: Pun suflet în toate proiectele la care particip şi îmi plac toate, atât proiectele solo mai recente, cât şi Racer X sau faimosul Mr. Big. Sunt mândru de toate, în egală măsură, şi am făcut eforturi uriaşe pentru realizarea fiecăruia dintre ele. Îmi plac toate. Despre Mr. Big pot spune multe şi afirm clar că Mr. Big nu a fost, după cum spun unii, o fabrică de bani. Am pus mult suflet acolo... Alături de colegii din Mr. Big am fost staruri doar datorită publicului, nu pentru că ne-am fi programat noi să devenim asta. Star rock este ceva ce devii datorită publicului.

Suntem cu toţii muzicieni, iubim muzica şi ne place la culme să ne cântăm piesele pe scenă. Cu Mr. Big am fost foarte norocos, am avut o reacţie foarte bună din partea publicului, am avut un hit care a fost în vârful topurilor mult timp, am avut un turneu mondial şi am cântat în arene uriaşe, în faţa a zeci de mii de oameni. A fost o perioadă fantastică.

Între ceea ce fac acum şi a fi vedetă nu pot spune că este o mare diferenţă. Îmi place muzica şi-atât. Totuşi, atunci când locuiam în Japonia, apăream des la televizor şi era interesant, pentru că oamenii mă ştiau ca pe o celebritate. Însă au fost momente când am simţit că nu acela era locul meu, pentru că îmi doream cât mai multă muzică în viaţa mea, aşa că acum, când fac ceea ce fac, când cânt în fiecare seară, în turneu, mă simt perfect. Chiar îmi place asta.

R: Alături de Mr. Big aţi fost în ceea ce se numeşte "heavy rotation". Muzica dumneavoastră era pe toate posturile de radio, pe posturile de televiziune... Cum vedeţi muzica pe care acestea o difuzează astăzi, comparativ cu ce era atunci, să zicem, MTV-ul? Cum o vedeţi din punct de vedere al realizării, din punct de vedere tehnic, al cunoştinţelor muzicale?

P.G.: Nu sunt aşa mare expert încât să fac asemenea aprecieri, aşa că prefer să nu vorbesc despre asta. Vă pot spune, însă, că ceva ce-mi place acum este Youtube, în loc de MTV.

Youtube a fost minunat pentru mine, pentru că m-a ajutat să-mi promovez muzica. O grămadă de oameni m-au descoperit cu ajutorul acestuia. Am aşa de multe clipuri pe Youtube şi, culmea, nu am făcut nimic pentru asta. Oamenii postează acolo înregistrări din concerte, pun tot felul de lucruri interesante pe acel site. Este amuzant pentru mine, pentru că oamenii vin la mine la concert cu camere video şi mă bucur că înregistrează spectacolul şi apoi postează cele mai interesante momente pe Youtube.

R: Aţi cântat cu mulţi mari muzicieni, şi am să numesc câţiva: Mike Portnoy, Billy Sheehan, Neal Morse, Matt Bisonette sau Dave LaRue, fără a mai aminti de chitarişti precum Joe Satriani sau John Petrucci, alături de care aţi cântat în turnee precum G3. Sunt nişte muzicieni excepţionali. Cum este să cânţi alături de ei, cum este lumea în care muzicienii de această talie se învârt?

P.G. Păi, să-i luăm pe rând. Primul pe care l-aţi numit a fost Mike Portnoy. Pe Mike îl cunosc, pentru că am făcut multe concerte-tribut împreună. Mike este nu numai un excelent instrumentist, ci şi un foarte bun organizator. A organizat trupele pentru acele proiecte, a gândit playlist-ul şi a avut grijă de tot. A fost foarte comod pentru mine să mă alătur lui în acele proiecte, un lux aş putea spune, pentru că eu sunt cel care, de obicei, se ocupa de toate astea. A fost minunat. Mă duceam la concert şi doar cântam la chitară, fără să fac nimic altceva, fără să mă gândesc la nimic altceva.

Aşa că îţi mulţumesc, Mike, pentru că ai pus totul la punct! (râde) Următorul?

R: Billy Sheehan...

P.G.: Billy este incredibil, este într-adevăr unic. Nimeni nu sună ca el, are sunetul lui propriu, personal, inconfundabil. A avut o influenţă extrem de mare asupra mea, ca muzician, în special în adolescenţa mea. Nu am văzut pe nimeni care să cânte la bas atât de bine, astfel că în acei ani mă furişam în cluburi ca să-l văd cântând.

Apoi, Billy a devenit celebru alături de David Lee Roth şi, ulterior, am ajuns să cântăm împreună în Mr. Big, aşa că a fost o ocazie excepţională pentru mine să cânt alături de unul dintre idolii mei. Este o mare onoare pentru mine să fi cântat alături de Sheehan, un mare muzician, un mare basist şi un om minunat.

R: Cu următorul din cei amintiţi împărţiţi o pasiune uriaşă pentru Beatles. Este vorba de Neal Morse.

P.G.: Nu-l cunosc pe Neal atât de bine, am cântat doar în câteva spectacole împreună, dar sunt îndrăgostit de muzica pe care a făcut-o alături de Spock's Beard. Este unul din motivele pentru care mi-am dorit să cânt cu el în acel proiect-tribut The Beatles.

Voiam să-l cunosc! Pentru mine a fost o onoare să cânt alături de el, pentru că este un muzician atât de bun... O voce mare, un mare compozitor, ador ceea ce a făcut cu Spock's Beard şi, în plus, cântă minunat piesele Beatles.

Despre ultimii doi, basiştii Dave LaRue şi Matt Bisonette, nu vă pot spune, din păcate, prea multe. Nu-i cunosc atât de bine. Am cântat cu fiecare în câte un proiect: cu Matt Bisonette în Yellow Matter Custard, iar cu Dave la Rue în Hammer of the Gods. Amândoi sunt nişte instrumentişti excepţionali, ne-am înţeles foarte bine din punct de vedere muzical, ne-am simţit bine împreună, însă nu îi cunosc atât de bine, am petrecut doar câteva zile cu fiecare, aşa că nu am prea multe de povestit despre ei.

R: Multe dintre cele mai de succes apariţii live ale dumneavoastră alături de majoritatea muzicienilor din această ligă s-au petrecut în Japonia. Ştiu că aveţi o pasiune pentru Japonia, că aţi locuit chiar un timp acolo. De unde vine ea? Cum aţi explica-o unui om care nu cunoaşte Japonia, n-a fost vreodată acolo şi nu ştie mare lucru despre cultura japoneză a zilelor noastre?

P.G.: Este o întrebare grea. Pasiunea mea pentru Japonia vine, în mod cert, din pasiunea Japoniei pentru mine. Aici vine partea mai grea: este o pasiune pentru mine pe care chiar nu ştiu cum să mi-o explic. Nu ştiu de unde vine pasiunea lor pentru mine, dar pot să vă spun că, la începuturile Mr. Big, trupa avea, în Japonia, un succes nebun. Mai mare decât oriunde altundeva în lume.

După ce am părăsit trupa, albumele mele solo au fost excelent primite în Japonia. Japonia a fost întotdeauna o ţară care m-a sprijinit extraordinar de mult, aşa că, pentru că ei au fost interesaţi de mine, am devenit şi eu, firesc, interesat de ei. Cât priveşte dragostea japonezilor pentru rock, pentru muzicienii ca noi, pentru rock-ul progresiv în special, iarăşi este ceva ce nu pot explica cu uşurinţă. V-aş spune doar că este firească.

Pentru mine, muzica rock este o muzică minunată şi cred că ar trebui să fie iubită peste tot. Este muzica mea preferată, aşa că răspund: Normal că este iubită, este cea mai frumoasă muzică!

(Interviu realizat de Ovidiu Vanghele, [email protected])