Cel mai bun film de pe Netflix din acest an? Recenzie: A House of Dynamite”, un film necesar

Filmul, disponibil de câteva zile pe Netflix, readuce în față subiectul unui conflict atomic, un subiect care, în ciuda atenției pe care o primește din când în când în presă, mai ales în contextul războiului din Ucraina și al evenimentelor din Iran din acest an, n-a mai fost explorat cu atenție în cinematografia ultimilor ani. Absența lui din mainstream se simte cu atât mai acut cu cât Doomsday Clock (indicator simbolic creat în 1947 de Bulletin of the Atomic Scientists, care arată, metaforic, cât de aproape este omenirea de un cataclism global) a rămas, în ultimul timp, la unul dintre cele mai ridicate niveluri de la introducerea lui. Paradoxul e strident: deși riscurile sistemice cresc, conversația publică acordă rareori atenția cuvenită acestui subiect.

În această… să-i spunem „liniște neliniștitoare”, „A House of Dynamite” nu doar că umple un gol, ci îl luminează, oferind o perspectivă realistă asupra subiectului: tensiunea procedurală, detaliul tehnic și umanul din spatele protocoalelor de lansare sunt tratate cu mare atenție la detalii. În scurta perioadă de la lansare, filmul a fost apreciat de oameni care au lucrat în zona militară și politică pe dosarul nuclear, mulți numindu-l deja unul dintre cele mai realiste filme realizate pe acest subiect.

Un film necesar

„A House of Dynamite” e un film necesar, poate chiar urgent, într-o lume tot mai polarizată și tot mai încercată de crize suprapuse. Nu vine cu soluții facile și nici nu ne îmbată cu eroisme: ne obligă, în schimb, să privim lucid mecanismele care, în câteva minute, pot decide soarta a milioane. Trăim cu impresia că amenințarea e abstractă, „a altora”; filmul o aduce aproape și ne amintește că ordinea lumii atârnă, clipă de clipă, de decizii omenești. Filmul ne arată că peste capul nostru stă mereu o secure (sau, dacă preferăm imaginea clasică, sabia lui Damocles) și că responsabilitatea de a nu o lăsa să cadă nu e doar a „lor”, ci și a noastră prin felul în care vorbim, ce cerem celor care decid și cât de serios tratăm subiectul.

Inevitabil, urmărind filmul, m-am gândit la „Dr. Strangelove”, reperul suprem pe subiect; doar că aici nu e satiră neagră, ci un realism aproape clinic.

Despre ce este filmul mai exact?

„Ok, e un film diferit…”, probabil spui după ce ai citit mai sus. „Dar despre ce este vorba?”

„A House of Dynamite” urmărește câteva ore din viața unor oameni din centrele de comandă ale SUA în momentul în care un eveniment aparent minor se declanșează. Evenimentul este prezentat din perspective diferite, iar intensitatea lui crește cu fiecare minut: din ceva minor devine unul existențial.

Totul pornește de la o anomalie aparent banală, un semnal care poate fi o eroare, dar care pe măsură ce timpul trece devine un pericol din ce în ce mai mare. Filmul nu se lasă dus în zona spectaculosului tipic: clădirile nu sar în aer și nu avem eroi providențiali. În schimb, vedem cum se pun în mișcare proceduri, protocoale și orgolii, cum se măsoară cuvintele și cum se numără minutele. Spațiile sunt închise, birouri, buncăre, săli de briefing, iar tensiunea vine din reacțiile umane la incertitudine: cine își asumă semnătura, cine întârzie decizia, cine înțelege cu adevărat ce e în joc.

Povestea este spusă în trei acte care urmăresc același eveniment din trei perspective, punând în lumină modul în care oameni diferiți reacționează la aceeași amenințare.

E greu de descris în text sentimentul pe care îl simți în timpul vizionării, dar pot spune că atmosfera tensionată crează o axietate pe care cel mai probabil regizorul și-a dorit-o de la privitori.

Finalul, ușor controversat?

Fără să dau spoilere o să încerc să explic viziunea mea asupra lui.

Da, finalul e ușor controversat și cred că e bine că e așa. Pentru unii va părea o eschivă, lipsa acelei „linii” trase la final care să-ți spună ce să simți. Pentru mine, însă, tocmai asta îl face aproape perfect. Filmul refuză „verdictul” și ne lasă loc de contemplație, acolo unde înțelegi că anxietatea nucleară nu se închide odată cu genericul; rămâne cu tine. Am vorbit cu alte persoane care au văzut filmul și ar fi vrut o concluzie clară; eu am simțit că o astfel de concluzie ar fi mințit materialul. În esență, filmul e despre fragilitatea deciziei sub presiune, despre cum procedurile, aparent reci și inflexibile, sunt de fapt pline de fisuri umane.

Și, în esență, finalul ar trebui să fie un duș rece pentru noi toți, cei care uităm cât de fragilă este lumea în care trăim. De la pace la democrație, totul poate fi pus la încercare în orice moment.

O secvență cu multe înțelesuri

Am ales și o mică secvență din film, aparent fără importanță, dar cu multe înțelesuri.

Un moment în care filmul arată că are și substrat este acela în care plasează inteligent o referință istorică ce ne obligă la comparație. Unul dintre personaje este surprins de acțiune în timp ce participă la reconstituirea celei mai sângeroase bătălii din Războiul Civil. Acolo, pe câteva zeci de hectare, tehnologia epocii producea un carnaj de neimaginat pentru vremea respectivă: sute, mii, apoi zeci de mii de morți. Aici, în prezent, instrumentarul deciziei e mai steril, mai silențios, dar scara distrugerii a devenit incomparabilă: „A House of Dynamite” vorbește deschis despre milioane de potențiale victime, ca o consecință aproape birocratică a unor proceduri care par doar niște tabele și confirmări. Montajul (sau simpla alăturare de idei) funcționează ca un memento al progresului cu dublu tăiș: am evoluat în logistică și precizie, dar și în capacitatea de a multiplica suferința.

Actorii – o distribuție foarte bună

„A House of Dynamite” se bucură și de o distribuție foarte bună. Doi actori ies în față, pentru mine: Jared Harris, în rolul Secretarului Apărării, Reid Baker, joacă autoritatea nu prin volum, ci prin control, pauze perfecte, priviri care măsoară consecințe, gesturi abia vizibile (o ajustare de cravată, o buză prinsă între dinți) ce transmit presiunea funcției în contextul evenimentelor.

În contrapunct, Rebecca Ferguson, Captain Olivia Walker în Watch Floor, oferă pulsul moral și tehnic al poveștii. Insistența ei de a numi pericolul pe nume atunci când ceilalți ar prefera ambiguitatea devine motorul emoțional al filmului.

Din jurul lor, un ansamblu solid: Idris Elba ca președinte (prezență cu greutate, dar atent umanizată), Gabriel Basso ca adjunct al consilierului pentru securitate națională, Tracy Letts în cheia „șoimului” strategic, plus apariții importante de la Anthony Ramos, Moses Ingram, Jonah Hauer-King și Greta Lee.