Cronică de carte | Ah, George Stanca, unde ești, bătrâne?! Scrisorile unui prieten care n-a plecat niciodată

Sunt oameni care lasă în urmă cărți.

George Stanca a lăsat o voce. Una care nu s-a stins nici astăzi.
Îl aud și acum spunând simplu: „Dragă cititorule…”. Și fiecare dintre noi are impresia că scrisoarea aceea e scrisă anume pentru el.

Aceasta este, de fapt, magia lui George.
Nu scria pentru mulțime.
Scria pentru fiecare om în parte.

L-am cunoscut dincolo de jurnalistul celebru, dincolo de poetul cu pana întraripată,
dincolo de omul admirat de unii, înjurat de alții. L-am cunoscut pe prietenul George. Pe cel care știa să transforme un pahar de vin într-o poveste, o întâmplare într-o metaforă și o întâlnire într-o amintire pe care o porți cu tine toată viața.

George Stanca este unul dintre puținii gazetari români care au reușit să transforme editorialul cotidian în specie literară. A făcut din scrisoarea publică un gen de sine stătător. De aceea, astăzi, Scrisorile se citesc nu doar ca presă de epocă, ci ca literatură. Nu seamănă cu nimeni. Are umor, ironie, tandrețe și, mai ales, curajul de a spune ceea ce alții doar gândesc. Uneori mângâie. Alteori lovește. Dar niciodată nu e indiferent.

Cele trei volume ale Scrisorilor reprezintă una dintre cele mai frumoase moșteniri pe care George Stanca le-a lăsat literaturii române. Nu sunt simple articole adunate între două coperți.

Sunt o cronică sentimentală a României ultimilor ani: portrete, mărturisiri, confesiuni, pamflete, exerciții de stil și, mai ales, exerciții de libertate. Dar valoarea lor merge dincolo de emoția pe care o trezesc.

George Stanca reușește ceea ce foarte puțini gazetari au izbutit: transformă editorialul cotidian în literatură.

El însuși mărturisea că nu mai scrie „literatură pură”, ci o „literatură-media”, născută din actualitatea imediată, dar salvată prin metaforă, memorie și stil. Știrile care au provocat aceste scrisori s-au stins de mult. Scrisul a rămas.

În paginile celor trei volume se întâlnesc poezia și pamfletul, tandrețea și ironia, jurnalul și portretul moral. George nu descrie oameni. Îi transformă în personaje. Nu consemnează evenimente. Le ridică la rangul de simbol. De aceea, Scrisorile se citesc astăzi ca literatură, nu doar ca presă.

Recitindu-le, observi și evoluția autorului. Primul volum are exuberanța jocului și bucuria portretului. Al doilea este mai grav, mai implicat civic, mai preocupat de ideea dreptății. Al treilea are seninătatea unui om care privește înapoi fără regrete și înainte fără teamă. Își definește propria literatură și lasă cititorului întrebarea esențială:

Ce rămâne după noi?
Răspunsul este chiar în fața noastră.
Rămân cuvintele.
În fiecare pagină pulsează aceeași inimă.
Inima lui George.

Ani mai târziu, la Radio Vocativ, în emisiunea Veranda cu vorbe, am simțit că aceste scrisori nu trebuie lăsate să adoarmă pe rafturile bibliotecii. Le-am redeschis și am început să le citesc ascultătorilor.

Nu este o emisiune de literatură.
Îmi chem prietenul la microfon.
Și, de fiecare dată, vine.
Nu în carne și oase.
În cuvinte.

Vocea mea încearcă să poarte mai departe vocea lui. Ascultătorii înțeleg repede că George Stanca nu aparține trecutului. El continuă să fie contemporanul nostru. Pentru că oamenii adevărați nu îmbătrânesc. Îmbătrânesc doar calendarele.

Am răsfoit din nou cele trei volume și am citit emoționanta scrisoare pe care Adrian Artene i-a trimis-o „dinspre Pământ către Cer”. Am regăsit mărturiile Simonei Ionescu, ale Dianei Ioniță, ale lui Horațiu Mălăele și ale tuturor celor care l-au iubit. Fiecare vorbește despre jurnalist, despre poet, despre pamfletar.

Eu însă vorbesc despre prieten.
Despre omul care știa să râdă cu poftă.
Despre omul care știa să tacă atunci când tăcerea spunea mai mult decât toate cuvintele.
Despre omul care nu și-a pierdut niciodată copilul din suflet.
Poate de aceea, ori de câte ori mă gândesc la el, îmi vin firesc în minte versurile pe care i le-am scris:
Ah, George Stanca, unde ești, bătrâne?!
Te-ai lăcomit la puf de heruvimi
și ne-ai pierdut aici printre străini,
la uși să batem, să cerșim la lume
și-ai dus cu tine vorbele frumoase
și pe-alea colțuroase, contondente,
ți-ai luat și rimele incandescente
și i-ai făcut pe îngeri să ne lase,
să ne mănânce fiarele turbate
și am rămas cu gurile căscate, frate!
Ci vino, bre! Să ne aciuim sub brad,
ne-ai fost, bătrâne,-atâta vreme partener!
Te așteptăm la Casa Eliad,
să ne înveți să ne-azvârlim în cer!

Și fiindcă George nu suporta solemnitatea fără zâmbet, îl aud parcă râzând și la cealaltă joacă poetică pe care i-am dăruit-o:

George Stanca, George Stanca,
cât să ne mai ținem fleanca?
Am spart banca…
și-ai fugit cu pițipoanca…

Da. Așa era George.

Puteai să-l omagiezi și cu lacrimi, și cu râs. Le primea pe amândouă cu aceeași generozitate.

Astăzi, când lumea uită atât de repede, Scrisorile lui George Stanca ne obligă să ne aducem aminte. Ne învață că jurnalismul poate deveni literatură, că literatura poate coborî în stradă fără să-și piardă demnitatea și că prietenia este una dintre puținele forme prin care omul învinge timpul.

George, dacă ne auzi, să știi că n-am lăsat Scrisorile să tacă. Le-am primit de la Lena și
le-am dus la radio. Le-am dus în sufletele oamenilor. Și le vom duce mai departe.

Pentru că prietenii adevărați nu mor atunci când pleacă.
Ei mor doar atunci când nu-i mai citește nimeni.
Iar pe tine, bătrâne, încă te citește o lume întreagă.
…
Și parcă, de undeva, dintre norii în care și-a găsit locul între poeți, se aude glasul lui
inconfundabil:
– Unde mergem noi, Niculae?
Și atunci închid cartea.
Zâmbesc.
Și știu că George Stanca e aici.
Cu noi.

Cronică semnată de Tic Petroșel