COMENTARIU | Cum va trebui România să se conformeze de la anul Pactului fiscal european

S-a întâmplat miercuri un eveniment care la noi a produs doar o postare de Facebook şi un articol mic de ziar ;important şi normal ar fi fost ca în România să se discute despre tema lui, numai că aici a rămas obişnuinţa ca tot ce vine de la Bruxelles sau Strasbourg să fie luat drept ordin de executat.

Urmărește
870 afișări
Imaginea articolului COMENTARIU | Cum va trebui România să se conformeze de la anul Pactului fiscal european

COMENTARIU | Cum va trebui România să se conformeze de la anul Pactului fiscal european

E vorba de ultima dezbatere în plen din Parlamentul European dinainte de baterea în cuie de către Comisia Europeană a unei propuneri prin care Pactul fiscal al zonei euro („fiscal compact” în engleză, „pacte budgétaire” în franceză, „pacto fiscal” în spaniolă), la care România a aderat în martie 2012, va fi ridicat în 2018 la rang de legislaţie europeană obligatorie pentru toate statele Uniunii.

Postarea de pe Facebook, preluată într-un singur ziar, îi aparţine lui Siegfried Mureşan (PMP), unul dintre cei doi europarlamentari români care au vorbit la dezbaterea de miercuri, celălalt fiind Theodor Stolojan (PNL). Dat fiind că ambii sunt membri ai grupului popularilor europeni, adept tradiţional al austerităţii, ei s-au exprimat ca susţinători ai includerii în legislaţia europeană a prevederilor Pactului aşa cum au fost ele aprobate în 2012.

Pentru ei nu există deci niciun motiv de dezbatere, ci doar de îndemn la conformare. Mai mult, Mureşan a fost singurul dintre cei 34 de europarlamentari înscrişi la cuvânt care şi-a dat ţara drept exemplu negativ, mergând până la limita absurdului ca să poată înfiera actualul guvern: „Ţara mea este parte a Pactului încă de la început, iar aceasta a fost decizia corectă şi vă voi explica de ce: acţiunile guvernului actual arată limpede de ce Pactul este necesar şi de ce îi protejează uneori pe cetăţenii noştri de efectele unei guvernări iresponsabile”.

Absurdă în intervenţia lui nu e referirea la derapajul fiscal al guvernului actual, deja avertizat de Comisia Europeană, care estima în februarie că deficitul structural al României se va apropia anul acesta de 4% din PIB, faţă de limita de 1% permisă prin Pact. Absurdă este însă lauda în aceşti termeni la adresa unui Pact fiscal a cărui eficacitate nu doar că nu e demonstrată aşa, ci e infirmată chiar de existenţa derapajului respectiv – tocmai pentru că, aşa cum explica încă din 2012 Ionuţ Dumitru, şeful Consiliului Fiscal, Pactul nu poate substitui o uniune fiscală: „Experienţa istorică arată că uniunile monetare trebuie însoţite şi de uniuni fiscale pentru a avea succes. Zona euro nu are încă o uniune fiscală, statele membre având suveranitate în conducerea politicii fiscale”.
Exact aceasta este însă acum esenţa dezbaterii europene de acum.

Pactul fiscal impunea sancţiuni noi şi automate pentru fiecare ţară semnatară care nu reduce datoria publică sub 60% din PIB, deficitul bugetar sub 3% din PIB şi deficitul structural (cel separat de componentele de venituri şi cheltuieli care sunt influenţate de ciclul economic) sub 0,5-1% din PIB, scopul fiind ca în cel puţin trei ani de la intrarea în vigoare a Pactului, adică pe termen mediu (faimosul MTO, „medium term objective”) să se ajungă la un buget naţional echilibrat sau cu excedent. Pactul a fost la origine un instrument destinat ţărilor UE din zona euro, la care s-au adăugat cele din afara zonei euro dispuse atunci să se supună aceloraşi reguli: Danemarca, Bulgaria şi România. Amenzile pentru depăşirea plafoanelor puteau ajunge până la 0,1% din PIB, sume pe care ţara sancţionată urma să le verse către bugetul UE ori, dacă era membră a eurozonei, către Mecanismul European de Stabilitate, adică ceea ce ar urma să se transforme în viitorul Fond Monetar European.

Întocmit de urgenţă, în condiţii de criză economică acută, şi intrat în vigoare la fel de urgent, la 1 ianuarie 2013, Pactul (pe numele oficial Tratatul pentru Stabilitate, Coordonare şi Guvernanţă în Uniunea Economică şi Monetară Europeană) a fost atunci conceput ca un simplu acord interguvernamental, ca să nu trebuiască să treacă prin procedurile complicate de care ar fi avut nevoie dacă ar fi fost de la început inclus în legislaţia naţională şi europeană. Documentul obliga însă ţările semnatare ca în cel mult un an să şi-l însuşească în legislaţia naţională prin prevederi obligatorii şi permanente, „preferabil prin constituţie”, iar în cel mult cinci ani, adică în 2018, să ia măsurile necesare pentru a-l încorpora în legislaţia de bază a UE, „pe baza unei evaluări a experienţei dobândite în implementarea sa”.

Cum din 2012 şi până acum s-au schimbat multe lucruri în viaţa Europei şi în gândirea liderilor ei, au apărut mai multe variante atât în privinţa căii legale prin care Pactul ar urma să ajungă obligatoriu, cât şi în privinţa rafinării prevederilor lui. Valdis Dombrovskis, vicepreşedintele Comisiei Europene responsabil cu moneda euro şi dialogul social, a anunţat miercuri în plenul Parlamentului European că la începutul lunii decembrie va fi lansat documentul cu propunerile Comisiei pe această temă, explicând că „integrarea Pactului în legile Uniunii va trebui să ţină cont de flexibilitatea prevăzută de Tratatul de Stabilitate şi Creştere Economică al UE” – în traducere, propunerea CE va ţine cont de noua realitate în care criza economică e de domeniul trecutului, iar Brexitul le-a dat mână liberă lui Emmanuel Macron şi Jean-Claude Juncker să relanseze planurile de unificare economică a Europei.

Sursa de inspiraţie a Pactului era constituţia germană, care limitează începând cu anul fiscal 2011 posibilitatea de contractare a unor noi datorii în funcţie de încadrarea într-un deficit structural de 0% din PIB în cazul landurilor şi de 0,35% din PIB la nivel federal, cu scopul de a reduce datoria publică de la peste 80% din PIB până la mai puţin de 60% până în 2020. În general însă, rezultatele Pactului n-au fost impresionante: Spania, de pildă, care la un moment dat a încercat să introducă şi ea o limită de deficit prin constituţie, a negociat până la urmă o prelungire cu doi ani a perioadei de încadrare în limita de 3%, până în 2017, obiectiv oricum îndepărtat, după 5,1% în 2015 şi 4,54% în 2016. Anul trecut, atât Spania, cât şi Portugalia au reuşit să evite amenzile aplicabile conform Pactului pentru că Bruxellesul a decis să nu aplice sancţiuni, luând în considerare „climatul economic problematic”, în realitate puternicul curent de opinie antiausteritate din aceste ţări şi din restul Uniunii.

Acesta e motivul pentru care, la discuţia de miercuri din PE, am avut de-a face cu două categorii de europarlamentari care şi-au exprimat frustrarea: pe de o parte popularii şi conservatorii revoltaţi că un Pact ale cărui sancţiuni nu se aplică niciodată nu este decât o bucată de hârtie şi nu poate duce în niciun caz la adâncirea unificării europene, pe de altă parte socialiştii şi naţionaliştii revoltaţi că legiferarea la nivel european a Pactului va însemna noi măsuri de austeritate şi răpiri ale suveranităţii statelor membre. Majoritatea au fost însă de acord că orice nou pas înainte în unificarea europeană, deci şi legiferarea europeană a Pactului, trebuie precedat de dezbateri reale şi nu impus peste capul naţiunilor, aşa cum a fost în 2012, tocmai pentru că impunerea cu forţa a fost cea care a creat o opoziţie populară atât de puternică. Este de aşteptat deci ca discuţia să se îndepărteze cu prudenţă de temele coercitive din 2012.

De exemplu, unii europarlamentari italieni, pe urmele propunerii fostului premier Matteo Renzi, vor în continuare exceptarea de la calculul deficitelor a anumitor categorii de cheltuieli de dezvoltare (investiţii sau cercetare). Alţii, cum e portugheza Maria Joao Rodriguez din grupul socialiştilor (ori cum a fost recent cazul ex-premierul maltez Alfred Sant), au insistat asupra unui concept complementar celui de uniune monetară, respectiv cel de capacitate fiscală, apărut de mai mulţi ani în documentele europene sau ale unor economişti, dar căruia nu i-a venit rândul până acum fiindcă la ordinea zilei a fost mereu austeritatea. Capacitatea fiscală este ansamblul de instrumente propuse să susţină efortul de stabilizare fiscală în ţările membre în eventualitatea unor şocuri asimetrice: viitoare instituţii (Fondul Monetar European, un ministru de finanţe european sau al zonei euro, un buget al zonei euro), susţinute sau nu de mecanisme specifice de solidaritate în caz de dezechilibre pe pieţe specifice (piaţa muncii, a petrolului, a obligaţiunilor guvernamentale, vulnerabilităţi în anumite economii care afectează şi restul ţărilor).

N-am auzit niciun politician din România să discute până acum despre aşa ceva. Dar poate nu e timpul pierdut.

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici