PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea. Băsescu – omul care ar fi bun de plată, dacă ”Gold Corporation” cîştigă procesul cu România

Traian Băsescu  a fost, de la început, un susţinător al proiectului de explorări aurifere de la Roşia Montană. Al ”democraţiei”. Al unei ”lumi noi”, ”societăţi prospere”, ”social-liberale”, în care ”să trăim bine” pe vaporaşul său, sub cîrmuirea sa, trasată din birou, prin radio-staţie. Independenţa, sau România? A ales independenţa faţă de toţi, în mandatele sale de preşedinte, dar nu pentru că el credea în democraţie şi noi, restul, nu, ci tocmai pentru că nu dădea doi bani pe ea. Instituind un regim al procurorilor şi sereiştilor, în zăngănit de cătuşe, veşnic conflictual şi pus pe harţă cu toţi, fostul colaborator al Securităţii ”Petrov” a condamnat comunismul în care totuşi ”a dus-o bine” şi ne-a condus pînă la un liman, în aplauzele unei intelectualităţi orbite, unde ne-am aflat într-o ţară pustiită, scindată şi tristă. A creat un partid de care s-a dezis. A distrus alte două, dar ceea ce nu se poate şterge este zîmbetul său desăvîrşit de sarcastic şi crud. A susţinut vocal exploatarea cu cianuri la Roşia Montană, dar după mitingurile democraţiei renăscute în vara anului 2013, a tăcut prudent. Calitatea lui sublimă de animal politic perfect l-a făcut să schimbe întodeauna culoarea cuvintelor. Chiar şi să renunţe la o şuviţă rebelă (singura) şi să nu mai dea lecţii despre cum se bea. Dar ceea ce a făcut din el într-adevăr o ”iguană politică” a fost capacitatea de a înghiţi o zi sau un destin ca pe o insectă, nonşalanţa cu care îşi schimba afirmaţiile, după cum bătea vîntul. Şi la umbra lui au crescut şopîrle multe şi mici, care s-au jucat şi ele de-a ”cianura pentru un surîs” de aur, surîsul celor ce au vrut să cumpere, pe nimic, aurul României, lăsînd în urmă munţi de otravă şi pustiire.

 

 

Aduc aminte aici că Traian Băsescu a fost parte activă a unui program politic post-revoluţionar, cel al FSN-ului, care spunea aşa: că ”nu ne vindem ţara”. Dar în anul 2004, Traian Băsescu a declarat însă public că realizarea proiectului de la Roşia Montană reprezintă o "datorie de onoare faţă de Ţara Moţilor". Apoi, la începutul lunii octombrie 2004, Traian Basescu a afirmat că poluarea pe care o va presupune exploatarea aurului prin tratare cu cianuri, aşa cum vrea să o realizeze ”Roşia Montană Gold Corporation” este mai puţin dăunătoare, decît munţii de steril şi dinamitarea muntelui, folosite de compania de stat minieră, care exploata atunci zăcămintele. 

 

Lucrurile nu s-au oprit aici. În 5 noiembrie 2004, într-un interviu acordat cotidianului ”Ziua”, întrebat fiind dacă susţine proiectul Roşia Montană, Traian Băsescu a răspuns: „Da, pentru că în momentul de faţă nimeni nu a dat o alternativă oamenilor din zonă”. El unde era? Ce făcea? Apoi, în 8 octombrie 2004, într-o conferinţă de presă organizată la Cluj, Traian Băsescu s-a declarat un susţinător deschis al proiectului Roşia Montană: „după informaţiile pe care le am, Roşia Montană este o necesitate, prin valoarea proiectului si a alternativelor de locuri de muncă, create în zonă. Cred că este un proiect bun, care ar putea să meargă înainte”. Tot atunci, Traian Băsescu a declarat că ar fi o abordare "uşuratică" a acelora care susţin ”să nu se facă nimic”, fără a oferi însă o soluţie economică pentru Roşia Montană: "bănci extraordinar de mari din lume susţin proiectul si sînt gata să îl finanţeze. Este un argument că băncile respective nu s-ar băga într-un proiect în care să se compromită". 

 

Există şi compromis fără compromitere, prin comisioane, cadouri mărunte – ca un teren, o casă şi birou pentru fata cea mare, ajunsă notar. Sau pentru campania electorală personală, a cuiva din neam şi pentru mulţii alţii. 

 

În 6 ianuarie 2005, într-un interviu acordat cotidianului ”Adevărul”, Traian Băsescu  a fost doar puţin mai prudent, declarînd referitor la proiectul Roşia Montană, în legătură cu derularea căruia se înregistrau primele proteste: „Sincer, îl susţin, mi se pare realist si necesar. În acelaşi timp, după ce am făcut afirmaţia că trebuie realizat proiectul, am primit foarte multe reacţii împotriva lui. Au fost tot timpul reacţii, care n-au adus si argumente. Ieri am avut o discuţie cu directorul pentru România al Băncii Mondiale şi ştiu că se fac evaluări pe acest proiect. Nu m-aş mai grăbi să spun că trebuie făcut, ci trebuie aşteptat pînă cînd toate evaluările sînt făcute. Eu cred că pentru zonă nu este o soluţie rea”. Pentru a afla, apoi, după cum am mai arătat cu alt prilej că, de fapt, totul era deja stabilit: în februarie 2005 Traian Băsescu recunoştea într-un cerc restrîns că „Roşia Montană mi-a fost sugerată de Radu”. Adică de Radu Berceanu.

  

 

Înainte, Berceanu fusese Prinţul Negru al rafinăriilor, al privatizării lor şi Zeul Mercur al Şoselelor şi Autostrăzilor de pe hîrtie. Apoi a devenit, prin contract, Zeul Cianurii şi Prinţ Suzeran al Roşiei Montane. Dezvoltarea acestei mega-afaceri cu miros de migdale amare a fost posibilă numai  datorită semnăturii lui, fost ministru al Industriilor din guvernarea CDR. În noiembrie 1999, Radu Berceanu, în vreme ce aproape-răposaţii ţărănişti în frunte cu Radu Vasile se distrau în maşini guvernamentale, fără a înţelege nimic din ceea ce se petrecea cu ţara şi cu ei, Berceanu a aprobat companiei ”Gabriel Resources” avizul de exploatare a perimetrului aurifer, acesta fiind actul oficial de demarare a investiţiei de la Roşia Montană. 

 

Nu numai Radu Berceanu a susţinut această afacere, ci şi fostul deputat PD Alexandru Sassu, care în calitatea lui de preşedinte al Comisiei parlamentare ce analiza cazul Roşia Montană, a ţinut să sublinieze în dese rînduri avantajele acestui proiect. Alte mici exemple şi întîmplări de la ”Curtea Aurului”, adică Partidul Democrat, ulterior liberal, arată că proiectul a fost treptat îmbrăţişat de tot mai mulţi, după ce s-a dat ”ordin de zi pe unitate”, pentru toţi cei de pe crucişătorul Băsescu. În 28 octombrie 2004, Emil Boc, primarul Clujului, a declarat mai întîi la Realitatea TV că este categoric împotriva finalizării proiectului de exploatare auriferă de la Roşia Montană. Dar alegerile au costat. Şi funcţia de primar, de pe urma lor. După alegeri, în ianuarie 2006, atitudinea lui Emil Boc nu a mai fost atît de categorică: „trebuie să se găsească o cale de mijloc, între conservarea patrimoniului de acolo şi exploatarea raţională a zonei. Eu susţin conservarea şi exploatarea potenţialului turistic al zonei, dar trebuie rezolvată şi cealaltă parte. N-am discutat în partid proiectul «Gabriel Resources»”.

 

Chiar aşa? Alin Tişe, prefectul Clujului şi finul lui Emil Boc se întîlnea în luna ianuarie 2006 cu directorul ”Roşia Montană Gold Corporation” (RMGC) de atunci, Alan Hill. Tişe a declarat că a fost vorba de o întîlnire strict informală. De această întîlnire s-a ocupat însă GMT, compania de publicitate care a realizat spoturile publicitare de promovare a proiectului Roşia Montană, aceeaşi firmă care a organizat şi campania electorală a preşedintelui Traian Băsescu.

 

 

Pe vremea discuţiilor asunse pentru vînzarea Apusenilor, atitudinea ministrului mediului Sulfina Barbu a fost de la bun început evazivă. Ea a preferat să facă declaraţii prin care nici nu susţinea proiectul pe faţă, dar nici nu i se împotrivea. A fost acuzată în mai multe rînduri că e o susţinătoare a proiectului de la Roşia Montană. Cele mai dure acuzaţii au venit din partea lui Eugen David, preşedintele Alburnus Maior, un ONG care militează, de cînd e, împotriva proiectului de la Roşia Montană. De pildă, preşedintele Alburnus Maior, în 13 februarie 2007, se referea la faptul că pe 1 februarie Ministerul Mediului înaintase oficial către RMGC formularul ce conţinea comentariile şi sugestiile rezultate în urma dezbaterilor publice. David a declarat că “ministerul condus de Sulfina Barbu a reuşit să producă 678 de pagini de înşiruiri ilogice de nume şi notaţii, fapt ce denotă lipsă de profesionalism şi dă dovadă de părtinire a Ministerului Mediului în procesul de evaluare a impactului asupra mediului”.

 

Apoi, după cum ştim, s-au mai produs ”dezbateri publice”. De fapt, s-a dezbătut mai mult în stradă, din cauza lipsei de fermitate a unui minister care ar fi trebuit să ne apere pe toţi, apărînd mediul, şi nu să arate un soi de complicitate a tăcerii, a unor politicieni  compromişi şi ”domoliţi” prin şpăgi. 

 

În 17 ianuarie 2005, Sulfina Barbu l-a însoţit pe primul ministru Călin Popescu Tăriceanu într-o vizită oficială în Ungaria, ţară în care proiectul Roşia Montană era dur criticat, în urma dezastrului ecologic produs anterior, la începutul anilor 2000, de exploatarea cu cianuri a neferoaselor de la Baia Mare, care a ucis practic rîul Tisa. În acel context, Sulfina Barbu a declarat că „ministerul mediului nu va face rabat de la nici un fel de prevedere a legii. Sîntem pentru promovarea investiţiilor, dar pentru acele investiţii care au cele mai bune tehnologii şi cele mai bune metode, astfel încât impactul asupra mediului să fie minim".  

 

În aceeaşi ordine de idei, în 17 iunie 2005, Sulfina Barbu mai declara că demersurile ”Gold Corporation” în privinţa proiectului Roşia Montană s-au concretizat printr-un studiu de impact asupra mediului, însă derularea proiectului e abia la „început de drum”. Un drum care pînă astăzi a fost pavat cu intenţii de aur şi, de bănuit, cu şpăgi pe măsură.

 

Pînă pe la începutul anului 2006, situaţia arăta, politic, cam la fel ca azi. Supuşi presiunii publice, pe faţă cei mai mulţi politicieni se declarau împotriva exploatării. Singurii sinceri erau cei de la UDMR, care ameninţau chiar cu ieşirea de la guvernare, într-o situaţie politică şi aşa fragilă. Sulfina nuanţa de pe atunci problema, spunînd fără să vrea ce era de spus: la proiect nici nu exista,  la atîţia ani de la cererea pentru avizare, ”un studiu de impact asupra mediului, care de fapt este cheia problemei”.  Adică, un studio serios, nu o ficţiune, cum se depusese deja. Ministerul Mediului anunţa, totuşi, indiferent de un asemenea studiu, că va da aviz favorabil, dacă proiectul ”Gold Corporation” va fi votat în Parlament – ne întrebăm, la ce mai era bun. Aşa că afacerea a devenit trans-partinică, într-un adevărat balet, între interesele de a pune mîna pe ceva bani de la ”Gold” şi presiunile publice. Ponta, Iliescu, numeroşi politicieni din fostul FSN au susţinut, mai pe faţă sau mai discret, proiectul. Ca şi unii liberali, chiar dacă nu au fost atît de vocali, dar au fost la fel de mînjiţi. Corporaţia a judecat bine: prin a cumpăra politicieni, cumpără voturi pentru proiect, deşi îndeobşte în România, cel puţin la alegeri, este invers - adică voturile sînt cumpărate de politiceni. Cu găleata de plastic. Dar cei de la ”Gold Corporation” n-au avut, după cum s-a văzut ulterior, găleţi pentru toată lumea, toată ţara. 

 

În 15 februarie 2006, în cadrul unei conferinţe de presă, Sulfina Barbu vorbea din nou despre proiectul Roşia Montană: „Ministerul Mediului si Gospodăririi Apelor analizează acest proiect conform legislaţiei româneşti, care este conformă legislaţiei europene din domeniu. Proiectul va fi analizat tehnic, foarte amănunţit, avem şi specialişti dintr-o ţară care este membră a UE, care contribuie la această evaluare, mă refer la Ungaria, ţară ce participă la tot proiectul de evaluare a impactului asupra mediului şi am stabilit de comun acord să participe şi experţi independenţi, care să supervizeze această procedură de evaluare. (...) Nu ştim care sunt intenţiile titularului de activitate. După ce vom avea studiul de evaluare a impactului asupra mediulu şi  acest lucru va fi anunţat publicului şi mass-media, pe baza analizei tehnice, ne vom pronunţa pro sau contra proiectului respectiv şi, subliniez încă o dată, că vom respecta legislaţia”.   

 

S-a respectat? Nu. Dar nu din vina Guvernului de atunci. Începînd cu luna iunie 2005, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor nu a mai parcurs nici o etapă în procedura de evaluare a impactului şi de emitere (sau de interzicere) a acordului de mediu pentru proiectul Roşia Montană, pentru că nu au primit de la Gold Corporation mai nimic de evaluat, iar în 11 aprilie 2006, în timpul unei întîlniri cu Comisarul European de Mediu, Stavros Dimas, ministrul mediului Sulfina Barbu a confirmat că procedura de evaluare a impactului asupra mediului (EIM) pentru proiectul de exploatare a aurului de la Roşia Montană este suspendat. Spre cinstea ei, cu toate ezitările, Sulfina Barbu nu a eliberat în cele din urmă avizul de mediu pentru ”Gold Corporation”, deşi şeful ei Băsescu avea alte opinii.

 

 

În luna aprilie 1997, o scrisoare a Bursei din Vancouver pusese în alertă autorităţile române, cărora li se solicitau informaţii despre o companie minieră, cu acţiunile tranzacţionate la această bursă – ”Gabriel Resources Ltd.”, cu sediul în Denver, Colorado. Din informaţiile deţinute de Bursa din Vancouver, ”Gabriel Resources” deţinea mina de la Roşia Montană, în asociere cu societatea de stat REMIN Deva. Bursa din Vancouver dorea să afle dacă informaţiile lor sînt adevărate. Mihail Ianas, la acea dată preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale şi ulterior director la ”Gold Corporation” s-a adresat superiorilor lui din Ministerul Industriilor şi Comerţului, condus de Călin Popescu Tăriceanu, solicitîndu-i acestuia să precizeze dacă s-a aprobat constituirea unei societăţi mixte în care este inclusă mina de la Roşia Montană şi dacă Gabriel Resources a adus într-adevăr o contribuţie echivalentă cu 80% din valoarea capitalului. Asta, pînă cînd Ianas a fost cumpărat cu tot cu scaun. 

 

Răspunsul ministrului Tăriceanu a fost următorul:  "o astfel de companie nu s-a constituit şi nici o investigaţie în acest scop nu este necesară (...) România este deschisă oricăror investitori străini care doresc să aducă în ţară capital şi tehnologii performante, mai ales în domeniul minier, şi ne afirmăm toată disponibilitatea de a sprijini orice acţiuni de cooperare cu parteneri străini, cu condiţia respectării stricte a legislaţiei române”.

 

 Firmele străine nu puteau fi controlate, în afara ţării, de către guvernul României. Ar fi fost treaba serviciilor secrete, să dea informaţii dacă asemenea asocieri urmăresc de fapt să spolieze resursele naturale şi nu cumva încalcă Legea Securităţii Naţionale, la care nimeni nu a făcut vreodată referinţă şi care are prevederi explicite, privind apărarea resurselor naturale. În cazul ”Gold Corporation” nu s-a întreprins nimic în acest sens, pentru că ar fi trebuit să se aresteze unii pe alţii, începînd cu preşedintele Băsescu. În celel din urmă, firma a convins bursa din Vancouver, prin acte eliberate de acelaşi director Ianas, de la ANRM, între timp cumpărat, iar ”Gabriel Resources – Gold Corporation” a devenit un fel de Caritas bursier, bazat pe aurul României şi pe credulitate, alimentată în urma unei campanii publicitare care a vîndut promisiuni peste ocean şi a cumpărat politicieni în ţară. 

 

Cît a contribuit ”Gold Corporation” la campania electorală a lui Traian Băsescu din 2004, la alegerea lui Videanu, Primarul Bordură al Bucureştiului şi la campaniile PDL, nu se ştie exact – decît dacă ar spune Felix Tătaru, cel care a făcut campanie simultan, atît pentru firma lui Frank Timiş, cît şi pentru ”să trăim bine”, pentru preşedintele nostru timp de un deceniu, pe care am vrea să-l uităm.