Ponturi, cacealma şi nesiguranţă

Politica externă, ca multe alte domenii, constă în ponturi şi cacealma în mijlocul nesiguranţei. Este important să faci din ceea ce este nesemnificativ ceva care să pară fără valoare şi din cacealma să faci un lucru neîndoielnic. Şi, cu toate acestea, au existat câteva lucruri, săptămâna trecută, care semnalează lucruri pe care eu, cel puţin, nu prea le înţeleg.

În primul rând, preşedintele SUA, Joe Biden, merge în China să se întâlnească cu preşedintele Xi Jinping. Nu sunt sigur la ce se aşteaptă acesta şi, prin urmare, nu ştiu de ce merge acolo. Însă el este preşedintele SUA, astfel că o să presupun că ştie el ceva care îl face să considere această călătorie importantă. Totuşi, ministrul chinez de externe – cel care l-a înlocuit pe ministrul care a dispărut – a spus că întâlnirea va fi controversată. Având în vedere că economia Chinei este instabilă şi că poziţia sa militară a fost slăbită de acordul dintre SUA şi Filipine, de anul trecut, China semnalează că întâlnirea va cere sinceritate din partea Americii.

Sinceritatea americană este scurtă, în special când China joacă la cacealma. China are nevoie de importurile americane şi de investiţii şi, ce-i drept, are nevoie ca SUA să aibă o poziţie strategică slabă. Având în vedere că acest lucru nu se va întâmpla prea curând, opţiunea este să pară că SUA este cea care are nevoie de China.

Între timp, a fost făcută şi o declaraţie interesantă în Belarus, un loc în care se întâmplă lucruri interesante în ultima vreme. Preşedintele belarus, Alexander Lucaşenco, a spus că războiul din Ucraina a ajuns la final şi că nici Ucraina, nici Rusia nu au posibilitatea de a se învinge una pe cealaltă. Fiecare dintre părţi trebuie să accepte realitatea, a spus acesta, şi ar trebui să negocieze un final al conflictului.

Nu uitaţi să Lucaşenco îi datorează poziţia sa preşedintelui rus Vladimir Putin, care a intervenit în favoarea lui după protestele naţionale, care au început din cauza suspiciunilor unor alegeri ilegale. Nu uitaţi, de asemenea, că Lucaşenco a găzduit - cu aprobarea lui Putin - mulţi mercenari ai Grupului Wagner după încercarea lor eşuată de lovitură de stat. Mai clar, Lucaşenco este subordonatul lui Putin. Deci este puţin probabil ca acesta să fi făcut o astfel de declaraţie fără să primească, întâi, aprobarea lui Putin. Iar dacă Putin a aprobat-o, atunci Moscova ar putea să fie pregătită să negocieze. Putin, desigur, nu poate admite aşa ceva, căci asta ar indica slăbiciune. Dacă este forţat să admită slăbiciunea, Rusia post-război nu va fi cruţată de Occident, în special  de SUA. Paradoxul în afacerile internaţionale este că cu cât ai mai mult nevoie de o înţelegere, cu atât mai puţin vei primi una.

În cele din urmă, Biden a anunţat că SUA susţin, oficial, Israelul. Deşi nu este o surpriză uriaşă, tot este un angajament enorm. Forţele israeliene sunt antrenate special pentru tipul de luptă cu care se confruntă în Gaza. Deci, la fel este şi Hamas. SUA au cea mai mare şi mai bună armată din lume, însă pentru că forţele armate pot fi dislocate în zona Arcticului la fel de repede pe cât pot fi dislocate în junglă, antrenamentele lor tind să fie mai complexe. Mai exact, forţele americane sunt antrenate pentru a fi flexibile. Israelul este o ţară mică, înconjurată de posibili inamici, aşadar armata sa este antrenată într-un mod specific, condiţionată să răspundă şi să îşi înfrângă atacatorii pe un anumit teren şi în anumite circumstanţe. Pentru a lupta în Gaza, forţele SUA ar trebui să fie organizate şi înarmate rapid pentru o luptă pe care forţele israeliene se concentrează de mult.

Cu alte cuvinte, Israelul nu are nevoie de forţele terestre americane. Integrarea acestora în luptă ar întârzia acţiunea israelienilor. Israelul deja are superioritate aeriană, precum şi abilitatea, imperfectă, totuşi, de a respinge atacurile cu rachete. Şi SUA s-au angajat deja să trimită Israelului miliarde de dolari în apărare, timp de mai mulţi ani. Participarea americană, astfel, ar putea fi doar una vocală pentru un aliat vechi, nu un angajament de intrare în lupte.

Afacerile internaţionale au o lipsă ciudată de onestie. Misterul este un viciu intrinsec. China nu poate pur şi simplu să definească lucrul de care are nevoie de la SUA, aşadar pretinde că nu are nevoie de nimic. Washingtonul nu poate pur şi simplu să spună Chinei ce este pregătit să facă pentru că, făcând asta, semnalează că ştie nevoile Chinei. Putin nu poate spune ceea ce toată lumea deja ştie, aşadar l-a pus pe Lucaşenco să o facă.

Există două motive pentru aceste tipuri de mişcări diplomatice. Unul este mândria. Admiterea nevoilor indică slăbiciune şi nimeni nu vrea să arate asta. Însă al doilea şi cel mai important este că admiterea nevoilor relevă intenţiile şi toate statele au nevoia politică de a-şi ascunde intenţiile. Este o afacere codată, da, însă când te uiţi la imaginea de ansamblu, toate aceste mici semnale creează o înţelegere reciprocă pentru că acele complexităţi ale adevărului şi negării fac imposibilă înţelegerea intenţiei.  Chiar şi când intenţia este benignă, cea mai sigură cale este crearea unei intenţii mai ameninţătoare astfel încât să nu fii prins în jocul altuia.

Nu cred că ar trebui să ne schimbăm comportamentul sau să reformăm cum se desfăşoară afacerile internaţionale. Situaţia este aşa cum este. Punctez doar că oamenii sunt fiinţe stranii care intră în jocuri ciudate. Asta ar putea părea evident, însă pentru că războaiele se construiesc în baza acestui proces, nu este neimportant.