Taupō, un vulcan şi locul unde se află cel mai mare lac din Noua Zeelandă, a fost activ de 25 de ori în ultimii 12.000 de ani. Este responsabil pentru una dintre cele mai importante erupţii   explozive din istoria recentă a omenirii: erupţia din anul 232 d.Hr., care a trimis în atmosferă o cantitate uriaşă de 120 km cubi de piatră ponce şi cenuşă. 
     
   În 1979, oamenii de ştiinţă au demarat un proiect experimental de monitorizare a nivelului lacului ca modalitate de detectare a schimbărilor vulcanice şi tectonice. Pentru a face acest lucru,   cercetătorii au instalat staţii fixe de monitorizare în jurul lacului, pe plaje, pe stânci, pe diguri şi pe o platformă special concepută pe reciful Horomatangi, principala gură de aerisire a   erupţiei din 232, potrivit 
The Guardian. 
 
     
     Echipa a legat apometre special realizate în 22 de puncte fixe şi a folosit platforma special construită pentru a lua în considerare modificările nivelului lacului. Această metodă le-a permis să     detecteze modificări ale înălţimii staţiei de doar 8 mm.   
         
     „Am bănuit că, dacă vulcanul era activ, acest sistem ar putea fi capabil să detecteze schimbări mici [deformarea verticală] pe măsură ce magma se deplasează”, a declarat Peter     Otway, care a fost implicat în proiect încă de la începutul acestuia şi este autorul principal al lucrării, publicată în New Zealand Journal of Geology and Geophysics.   
         
       Otway a sperat, de asemenea, să detecteze deformarea datorată întinderii tectonice, despre care se ştia că a provocat subsidenţă şi un roi de cutremure prelungit în 1922.     
             
       Primii câţiva ani de monitorizare nu au reuşit să producă nimic deosebit de interesant pentru cercetători. Dar norocul lui Otway s-a schimbat brusc la începutul anului 1983.     
             
         „Staţia mea de la Kinloch [la 10 km vest de oraşul Taupō], care se afundase foarte încet, a început să crească în mod constant, ajungând în cele din urmă la 50 mm la jumătatea lunii         iunie, moment în care am emis o serie de rapoarte”, a spus el. „Apoi, iată, o doamnă din Kinloch a sunat la birou pentru a spune că aproape că a fost scoasă din baie de un         cutremur, urmat în curând de un val de rapoarte de cutremur – în lipsa unor seismografe permanente în acele zile”.       
                 
         După o analiză suplimentară, echipa şi-a dat seama că numeroasele cutremure erau cauzate mai degrabă de activitatea vulcanică decât de cea tectonică, aşa cum se credea iniţial. Dar nu totul a         fost pierdut, acesta este considerat în continuare cel mai bun exemplu de agitaţie vulcanică înregistrat de schemă, a spus el.       
 
 
 
     
   Setul de date, care durează de 43 de ani, a arătat de atunci că mişcările magmei şi faliile tectonice de sub suprafaţă determină frecvent ridicarea şi scăderea suprafeţei solului deasupra   vulcanului, a declarat Dr. Finnigan Illsley-Kemp, cercetător postdoctoral în geodinamica vulcanilor la Universitatea Victoria din Wellington şi coautor al lucrării. 
     
     „În interiorul lacului, în apropierea recifurilor Horomatangi, vulcanul a provocat o ridicare de 160 mm, în timp ce la nordul lacului faliile tectonice au provocat o subsidenţă de 140     mm”, a spus el.   
         
     Programul a ajutat la dovedirea, împreună cu monitorizarea prin satelit şi seismică, a faptului că Taupō este încă un vulcan activ, cu perioade de tulburări ocazionale în timp ce se umflă încet,     dar constant, a spus Otway. Dar dovada că unul dintre supervulcanii lumii se umflă în mod constant nu este un motiv de alarmă, a declarat Eleanor Mestel, un alt coautor şi cercetător doctorand la     Universitatea Victoria.