IMC-ul, cel care măsoară obezitatea, redefinit de medici: boală clinică sau simplu exces de greutate?
De ani de zile există o campanie pentru recunoașterea obezității ca boală în sine — ceva ce trebuie tratat ca atare, și nu doar ca un factor de risc pentru alte afecțiuni precum diabetul, bolile de inimă, accidentele vasculare cerebrale sau anumite tipuri de cancer. Există, într-adevăr, dovezi solide că obezitatea poate avea efecte grave asupra sănătății. Totuși, mulți oameni obezi nu sunt deloc bolnavi, ceea ce sugerează că obezitatea, în sine, nu ar trebui tratată ca o boală, scrie The Economist.
Până acum doi ani, această discuție avea puțină relevanță practică, deoarece opțiunile de tratament erau limitate la extremele chirurgiei bariatrice și la abordarea clasică bazată pe dietă și mișcare. Însă, odată cu apariția în 2023 a medicamentelor GLP-1 pentru slăbit, cum este semaglutida (cunoscută comercial sub numele de Wegovy), lucrurile s-au schimbat. Dacă aceste medicamente urmează să fie prescrise în mod responsabil și echitabil, devine esențial să se stabilească cine, dintre persoanele supraponderale, este cu adevărat bolnav și cine nu.
Prin coincidență (cercetarea lor a început înainte ca medicamentele GLP-1 să fie aprobate pentru pierderea în greutate), un grup de 56 de medici a oferit recent un răspuns. Grupul, numit Comisia Lancet și organizat de revista cu același nume, a dezvoltat un nou mod de diagnosticare a obezității — unul care distinge momentul în care aceasta devine patologică.
Nu toți obezii prezintă probleme de sănătate
Măsura tradițională a obezității este indicele de masă corporală (IMC), ușor de calculat (greutatea în kilograme împărțită la pătratul înălțimii în metri). Obezitatea este definită ca un IMC peste 30. Însă unele persoane cu un IMC ridicat nu prezintă probleme de sănătate, iar sportivii bine dezvoltați muscular pot fi catalogați eronat drept obezi. În plus, IMC-ul nu reflectă distribuția grăsimii corporale — deși se știe că grăsimea viscerală (din jurul organelor interne, tip „măr”) este mult mai dăunătoare decât grăsimea subcutanată (de sub piele, tip „pară”). Recomandările comisiei rezolvă aceste limitări.
Pentru a diagnostica noua boală definită — denumită „obezitate clinică” —, comisia propune două criterii. Primul: adăugarea unei a treia măsurători corporale (circumferința taliei, raportul talie-șold sau talie-înălțime) la IMC, ori folosirea unor metode moderne de scanare pentru măsurarea directă a grăsimii corporale. Al doilea: dacă rezultatele confirmă obezitatea, trebuie să existe semne obiective de funcționare redusă a organelor sau limitări în activitățile zilnice (precum spălatul, mâncatul sau îmbrăcatul) pentru a fi considerată o obezitate clinic relevantă.
Cei 18 indicatori incluși de comisie vizează simptome precum dificultăți de respirație, insuficiență cardiacă indusă de obezitate, dureri articulare (șold, genunchi) și disfuncții ale altor organe — ficat, inimă, rinichi, sistem urinar și reproducător. Cei care nu prezintă aceste simptome nu sunt „scutiți”, ci sunt încadrați într-o categorie intermediară numită „obezitate preclinică”, având un risc crescut de a dezvolta în viitor forma clinică a bolii, dar fără a necesita tratament medicamentos imediat.
Francesco Rubino, profesor de chirurgie metabolică și bariatrică la King’s College din Londra și unul dintre comisari, afirmă că descrierea obezității ca boală clinică reprezintă o schimbare radicală. Următorul pas — la care deja se lucrează — este identificarea celor care, dintre aproximativ 1 miliard de persoane considerate obeze conform vechii definiții, se califică drept „clinic obeze” și necesită tratament. Primele estimări sugerează că ar fi vorba despre 20-40% dintre ele.
Abordarea comisiei a fost deja adoptată de autoritățile medicale. Șaptezeci și șase dintre cele mai importante organizații de sănătate din lume, inclusiv American Heart Association, Chinese Diabetes Society și All Indian Association for Advancing Research in Obesity, au semnat pentru susținerea ei. Cât de repede se va reflecta această schimbare în practica medicală și în percepția publicului despre cine este cu adevărat „periculos de obez”, rămâne de văzut.