Petre Barbu, în ultimul său interviu: Mi s-au amputat picioarele din cauza iradierilor de la Griviţa - Mediafax

Petre Barbu, în ultimul său interviu: Mi s-au amputat picioarele din cauza iradierilor de la Griviţa

Fostul internaţional şi arbitru de rugby, Petre Barbu, care s-a stins azi din viaţă, a acordat în exclusivitate un ultim interviu agenţiei MEDIAFAX în iulie 2010, în care a povestit despre modul cum i-au fost amputate ambele picioare din cauza unei boli provocate de iradierile de la Uzinele Griviţa.

476 afişări

Imaginea articolului Petre Barbu, în ultimul său interviu: Mi s-au amputat picioarele din cauza iradierilor de la Griviţa

Petre Barbu (Imagine: Mediafax Foto/AFP)

Petre Barbu (61 de ani), care a jucat a jucat la Rapid, RC Grivita si Dinamo şi a oficiat în partide atât interne, cât şi internaţionale, a încetat din viaţă joi.

El şi-a dedicat aproape întreaga viaţă în slujba balonului oval, activând la nivel înalt, atât în calitate de jucător, cât şi de arbitru.

Cu toate că soarta l-a lovit crunt, fiindu-i amputate ambele picioare, Petre Barbu s-a remarcat printr-o atitudine pozitivistă faţă de viaţă. El spunea că i-au fost amputate picioarele din cauza mediului iradiant în care a lucrat şi a dat exemplu cum filmele pentru studiourile Buftea se ştergeau numai când erau transportate pe lângă fostul lui loc de munca, uzinele Griviţa.

 

Fostul internaţional aprecia că rugby-ul nu este un sport periculos, considerând că în cazul Grădinaru a fost vorba şi de o lipsă de pregătire fizică plus o neştiinţă a jocului.

El a criticat sistemul sanitar din România, povestind că, în calitate de arbitru, a întâlnit pe foile de joc ale meciurilor, medici de joc ginecologi sau stomatologi.

Apoi a vorbit despre lipsa condiţiilor din România pentru activitatea persoanelor aflate în scaunul cu rotile, cât şi despre încercările eşuate, din cauza instituţiilor abilitate, de a mai practica în vreun fel sport.

Petre Barbu considera că spectacolul din rugby nu va dispărea, aşa cum începe să se întâmple în fotbal, şi apreciază că o parte dintre jucătorii români nu cunosc regulamentul.

Redăm integral conţinutul interviului acordat de Petre Barbu la 25 iulie 2010 agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Când aţi debutat în rugby?

Petre Barbu: Prin '67, la juniorii Rapidului, că nu era Locomotiva atunci. Apoi, în '70, am terminat junioratul, am jucat câteva meciuri la echipa mare la Rapid, în Divizia A, iar prin '71 m-am trezit luat în armată la Dinamo, fără să se ştie că eu aş fi vrut Steaua. Chiar aveam nişte aranjamente la Steaua. La Dinamo n-am stat mult, nu aveam studii superioare atunci, începusem un liceu, iar în mintea mea era să fac ceva, să încep o meserie, pe lângă rugby. Am plecat de la Dinamo, am ajuns la Griviţa Roşie, iar asta se întâmpla prin '71-'72. Am stat la Griviţa până în '80. Acolo am prins cea mai bună parte a carierei, cu două titluri de vicecampion, cu turnee multe, cu deplasări. După perioada de la Griviţa Roşie, terminasem studiile superioare, îmi făcusem o familie, am revenit din nou la prima dragoste, la Rapid. Am jucat încă vreo trei ani acolo şi cam asta a fost. Am fost internaţional de juniori în 1970, am participat la Campionatul European, apoi prin divizia internaţională B şi la tineret. La echipa mare nu am fost decât rezervă. Am jucat în jur de 20 de meciuri la echipele naţionale. În primul eşalon am evoluat timp de 10 ani şi am jucat în jur de 15 meciuri pe sezon.

Reporter:Cariera de arbitru când a început?

Petre Barbu:  În paralel, în ultimii trei ani, de prin '79, începusem să arbitrez copii, juniori, tot ce se putea arbitra atunci când aveam timp. Am debutat ca arbitru în Divizia A în '84. În '90 am făcut cursurile de arbitru internaţional şi tot atunci am terminat cu totul pentru că a intervenit boala asta. După apariţia bolii, în '92 am terminat toată activitatea. Ca arbitru cred că am aproximativ 100 de meciuri conduse la Divizia A, iar la nivel internaţional am condus vreo 10-12. Erau puţine în perioada aia, nu ca acum, când sunt o mulţime de competiţii. Ne mişcam numai prin zona asta socialistă şi nu prea eram băgaţi în seamă, pentru că nu am fost în competiţii mari. Eram în Cupa FIRA, ne băteam cu Franţa şi cam atât. Italia nu exista, până prin '84. Italienii veneau şi luau aici 60-70 de puncte, dar dintr-odată, cum au început să bage bani au ajuns unde au ajuns. Cariera de arbitru este dinamică dacă ştii să te bagi în ea, dar să nu aluneci din ea. Mulţi dintre jucătorii pe care i-am eliminat îmi sunt acum buni prieteni. De exemplu, era Sandu Domocoş, un jucător vorbăreţ şi scandalagiu, l-am dat afară de vreo trei ori. Ca să se împace cu mine să nu-l mai dau afară se ducea pe la nevastă-mea pe acasă şi îi spunea: "spune-ţi-i să mă lase să joc, că mă dau ăştia afară de la facultate". Şi acum sunt prieten cu el, mă sună. Sunt amintiri frumoase, dar e păcat că am pierdut vreo 10 ani din arbitraj, pentru că a trebuit sã renunţ din cauza bolii pe la 40 de ani. Erau anii de după Revoluţie, iar rugby-ul începuse să se mişte şi să se mai iasă prin alte ţări.

Reporter: Este rugby-ul un sport periculos?

Petre Barbu:  Rugby-ul este un sport mult mai puţin periculos decât handbalul. S-au făcut multe studii pe tema asta. La rugby intervine ştiinţa jocului şi cea a individului. Primele lucruri pe care le înveţi la acest sport sunt pasa, placajul şi cum să cazi, ce să faci acolo când ai ajuns cu un picior jos sau cu un genunchi la pământ. Că se întâmplă accidente este altceva, ele se întâmplă şi la tenis. Şi la şah pot fi accidente, stai acolo şi te concentrezi, îţi vine rău şi crapi deodată.

Reporter: Ce părere aveţi de cazul Alex Grădinaru?

Petre Barbu: Păcat că se mediatizează mult cazul cu băiatul ăsta. Este firesc să-l spui o dată sau de două ori, dar nu să-l dai la infinit că a murit. Celălalt, Baltă, a avut şi el un accident la o vârstă fragedă, au trecut 3-4 ani de când e în cărucior. Un înaintaş e matur la vreo 22-23 de ani, abia atunci ştii jocul bine. Dacă a ajuns în fund şi era purtător de balon arbitrul fluiera imediat că n-are voie să joace. Am văzut faza foarte bine. Omul era pe jos, în fund, şi prima grijă a sa a fost să plece de acolo, nu să rămână aşa. Nu e de acuzat pentru ceea ce s-a întâmplat. Cred că a fost vorba şi de o lipsă de pregătire fizică individuală şi neştiinţa jocului probabil au condus la un astfel de accident. Dar să mediatizezi negativ un astfel de caz în condiţiile în care abia vine un părinte să-şi dea copilul la rugby.

Reporter: Medicii poartă vreo vină?

Petre Barbu:  Cred că şi medicii poartă o vină. M-am uitat la faza cu Grădinaru. A apărut medicul în teren, iar el era deja culcat şi îl dădeau cu o cremă pe obraz. Pe urmă, faptul că nu au avut o targă să-l scoată de acolo. Depinde şi de medicii care îţi vin. Din ce îmi amintesc, arbitrii cereau ca la teren să fie un medic. Cred că şi acum e la fel, ei se uită pe foaie şi văd că e un medic. Şi atât. Când eram arbitru, am întâlnit situaţii în care mă uitam la foaie şi vedeam ce medic e. Era ba un ginecolog, ba un stomatolog, dar era medic. Pai ce să fac cu el? De aceea spun şi de cel care era acolo. Copilul acela ar fi avut un viitor într-un scaun cu rotile, dar ar fi fost în viaţă. Eu am auzit că ar fi luat un virus dintr-un spital din Timişoara, cum a luat şi acea balerină.

Reporter: Consideraţi că Grădinaru a fost sprijinit de cei din lumea rugby-ului?

Petre Barbu: Nu poţi să dai vina pe federaţia de rugby. Poate a ajutat şi federaţia cu ceva. Nu ştiu cum era cu spitalizarea acolo, pentru că am auzit că era 300 de euro pe zi. Sunt bani mulţi, nu are cine să dea atâţia bani.

Reporter: Ce accidentări aţi suferit de-a lungul carierei?

Petre Barbu: Nu prea am avut accidente în cariera mea. Chiar dacă acum stau într-un scaun cu rotile, nu are nicio legătură cu rugby-ul, poate are treabă cu serviciul. Eram un tip bun la oase. Am avut o fractură de gleznă, una la mână, câteva degete întoarse, dar nu am avut probleme grave. Am avut şi două comoţii, dar au fost de moment. Chiar îmi amintesc că eram la Griviţa, jucam cu Sibiul, pe o căldură mare, un meci greu, şi am luat una de am căzut cu capul de pământ. Am stat 2-3 minute jos, apoi am continuat jocul, dar după partidă mi-au spus medicii să-mi fac un control la "balamuc, la spitalul "8+1". Când am fost la control, doctorul mi-a spus "Marş de aici! Ieşi afară că n-ai nimic" şi de atunci n-am mai călcat pe acolo. N-am avut accidentări grave. O fractură m-a ţinut o lună jumate că nu aveam cum să joc, dar altceva nu am avut. Aveam pregătire fizică, îmi plăcea să alerg să mă antrenez, iar sâmbătă mai alergam 2-3 ture de unul singur după meciuri.

Reporter: Ne puteţi vorbi despre boala din cauza căreia aţi pierdut ambele picioare?

Petre Barbu: Boala a venit hodoronc-tronc, fără semnale, fără nimic, fără ca măcar să bănuiesc că sunt bolnav de ceva. Diagnosticul scris de medic este de arteriopatie obliterantă. Eu am o boală care te lasă în pace numai când ajungi la cimitir. Totul a plecat de la mediul de iradieri cu care aveam contact. Nu îmi plăcea munca de birou. Eu şi după ce am terminat facultatea am mai stat 2-3 ani tot pe post de muncitor. Lângă Griviţa, la vagoane, unde lucram eu, erau firme cu chimicale şi de acolo a plecat totul. Am lucrat vreo douăzeci şi ceva de ani acolo. Fizic am fost afectat treptat, primul picior mi s-a tăiat prin '93, şi mai mergeam în cârje, iar în '99 mi s-a tăiat celălalt. În perioada până în '99 eram independent, mă puteam urca în maşină şi altfel mă descurcam. Acum e foarte greu la o bordură, la o piatră, la o scară. Trebuie să stea cineva după tine. Că zic ăştia de Cernobîl... noi am avut la Griviţa iradieri mai multe. Treceau ăştia de la studiourile Buftea pe lângă Griviţa cu filme noi, să se ducă să le vadă şi ajungeau cu benzile goale. Treceau prin faţă pe la Utilaj Chimic şi se întrebau: "Dom'le, unde dispărea filmul? Se făceau la Buftea acolo şi nu mai era la Bucureşti. Era şi Mihai Ţibuleac, care a lucrat tot acolo cu mine, iar el era un om extraordinar. Eu am mai fumat, am mai făcut câte o prostie. El a lucrat acolo, iar la 62 de ani s-a dus liniştit.

Reporter: Există condiţii în România pentru a putea asista la meciuri?

Petre Barbu: Eu sunt imobil, iar când plec de acasă nu-mi mai vine să mă întorc. E problemă cu coborâtul scărilor, trebuie să ţin unul sau doi oameni lângă mine în lift. De multe ori plecam şi la întoarcere nu mergea liftul. Mai vorbesc cu foşti colegi la telefon când mai ies prin parc. Aş merge şi pe stadioane la meciuri, iar problemă nu ar fi locurile speciale, pentru că eu am locul meu. Toaletele sunt problema, nu ai unde să mergi. Este vina autorităţilor în acest lucru. Ce pretenţii să ai, când cred că nici la Cotroceni nu au toaletă pentru cei ca mine. Dar nici la spitale nu sunt. Am fost la Spitalul de Urgenţă şi am stat două săptămâni în cărucior şi mă chinuiam să merg la toaletă, să mă urc în pat, mă spălam cu un furtun de la o chiuvetă care era la un al etaj. Doar spitalele private au aşa ceva.

Reporter: Se califică naţionala la Cupa Mondială din Noua Zeelandă?

Petre Barbu: Eu zic că suntem calificaţi la Cupa Mondială. După părerea mea nu avem cum să nu trecem de Uruguay. Dar când ajungem acolo, de grupe nu vom trece. Nu avem cum să trecem, pentru că tot dăm de două echipe, dintre care una e în primele şase şi n-ai cum să scapi. Dar e bine că mergem şi e important că rămână sponsorii lângă echipă. Mi-a plăcut jocul cu Tunisia, a fost un lot mai tânăr şi o bază de selecţie bună pentru staff-ul tehnic. Ai noştri parcă au refuzat jocul în repriza a doua, poate şi din cauza căldurii. Mi-a plăcut Tunisia, chiar dacă jucătorii erau mai rudimentari, dar s-au bătut, au jucat şi nu au făcut antijoc. Câte meciuri văd acum într-o săptămână la televizor cred că vedeam eu înainte de '89 într-un an de zile. Se dădeau meciuri din FIRA, cu Franţa, cu Italia, şi mai vedeam de prin campionatul francez.

Reporter: Mai este rugby-ul un sport pentru gentlemani în România?

Petre Barbu: Eu cred că mai este rugby-ul un sport pentru gentlemani în România. Dar îi mai văd pe unii scandalagii. Eu nu-i înţeleg pe oamenii aceia de la Timişoara şi de la Arad, care se bat tot timpul. Sunt bănăţeni, acelaşi neam, aceeaşi educaţie. Ar trebui să mai fie educaţie, pentru că e vorba de Banat, sunt "fruncea", cum zic ei. Acolo nu se joacă nimic. Se întâlnesc, iese un scor la final, dar ei se bat, nu joacă. Eu zic că rugby-ul este un sport de gentlemani. M-am uitat la cei de afară, ce spectacol fac ei acolo. Acolo, cum se uită arbitrul la ei, le spune: "Măi, tu ai făcut asta". Jucătorul ştie la fel de bine regulamentul ca şi arbitrul, dar la noi ei încă nu ştiu încă bine regulamentul. Este bine să le explici copiilor ce trebuie să facă şi să înveţe să se comporte pe teren.

Reporter: Va dispărea spectacolul din rugby, aşa cum începe să se întâmple la fotbal?

Petre Barbu:  Avem în minte Cupa Mondial de fotbal, dar niciun meci de fotbal nu se compară, ca spectacol, cu ce a fost acum cu Africa de Sud la Tri Nations. Pe lângă faptul că se vedea clar intenţia fiecărui combatant să câştige meciul, toţi fac spectacol. Fotbalul este tacticizat prea mult. În rugby nu se poate face aşa ceva, pentru că într-o aglomerare un jucător îşi alege un mod de a juca balonul. Nu ştii cine reuşeşte să ia mingea. Doar la un aut sau la un fault se mai pot face nişte scheme. În rugby nu poate apărea un antrenor precum Mourinho.

Petre Barbu: Există «bisericuţe » la naţionala de rugby?

Reporter: Bisericuţele dintr-un grup nu pot duce decât la dezbinare. Să jucăm ca să-l ţinem pe ăsta, sau să jucăm ca să-l aducem pe nea' Gheorghe de ştiu eu unde, nu merge. Înainte nu exista aşa ceva. La Griviţa Roşie nu aveam. Nu ne permiteam să spunem ceva cuiva, mai ales că aveam nume importante în echipă. Nu conta cine greşea, eram la fel pedepsiţi. Acum, dacă îi spui unuia care ştie că depinde naţionala de el, nu mai vine data viitoare. Nu mai vine şi nu ai ce să-i faci. Pe vremea mea jucătorii puteau fi ţinuţi mult mai bine lângă echipă. Sunt benefici antrenorii străini la naţionalele României, dar depinde de valoarea lor. Dacă îţi vine de la o echipă de prim rang din Marea Britanie sau din emisfera sudică, sigur au ce să spună aici. Dar dacă îţi vine unul care e un necunoscut acolo, atunci nu e bine. Trebuie să se adapteze şi la condiţiile de aici.

Reporter: După accident, aţi activat în vreo asociaţie sportivă?

Petre Barbu: Am fondat un club în Bucureşti, afiliat la federaţie, cu personalitate juridică cu tot. Am participat cu acei oameni la campionate europene, am fost la turnee prin Marea Britanie, avem şi medalii. N-am avut bani, la un moment dat, pentru o maşină să-i luăm să-i ducem. Atunci găseam câte un tip care ni se părea interesant şi care mi se părea că poate să facă ceva în sportul cu handicap, care însemna un tenis de masă, un badminton, un şah. Căutam după sporturile astea mai uşoare. Trebuia să-i ducem, să-i aducem să le facem vize medicale. La început mergeam fără vize şi ne asumam un risc mare. Am participat la multe competiţii, am fost şi la un festival internaţional al tineretului cu handicap. Am văzut acolo oameni din diferite ţări cu tot felul de dotări, iar însoţitorii erau mai mulţi decât participanţii. Autorităţile bagă bani non-stop în aşa ceva, pentru că e vorba de sume mari, dar aceştia nu ajung jos. Nu ajung la noi. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am şi renunţat. Mă consumam foarte mult. Aveam o fundaţie care îmi asigura corespondenţa, telefoane şi o maşină dotată special. Când acea fundaţie nu a mai putut să mă ajute am rămas mort. Mai aveam câţiva sponsori, iar la competiţii de obicei ni se asigura o cazare sau transportul. Când au dispărut şi sponsorii a fost gata. Erau şi câţiva foşti sportivi, de prin provincie, de pe la haltere, care sunt şi acum, dar nu de mare performanţă. Mai era unul de performanţă, din rugby, dar nu-i dau numele, care ai fi zis că o să mă ajute că e şi preşedinte pe la noi pe acolo. Aiurea. A fost mult timp şi vicepreşedinte pe la federaţia de rugby. Un jucător mare, e adevărat. Era într-o poziţie oficială în care putea să facă multe, dar n-a făcut nimic. Poate să facă şi acum, pentru că stă preşedinte acolo.

Reporter: Despre familie ce ne puteţi spune?

Petre Barbu: Am un băiat şi un nepoţel de 3 ani. Au un căţel, rottweiler, care mă amuză când roade mingile de fotbal primite de către nepot şi nu reuşeşte să o spargă, oricât se chinuie, pe cea de rugby.

Reporter: Tot timpul sunteţi aşa pozitivist?

Petre Barbu: Ar fi bine, dar depinde cel mai mult de "bărbos", care m-a băgat în "cantonamentul" ăsta pentru restul vieţii. Am avut şi perioade când nu m-am putut ridica din pat, mă şi îngrăşasem, mi se umflase corpul, dar după ce am luat medicaţia, totul a revenit la normal. Am evoluat la grămadă şi visez că încă joc rugby.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Taguri:
INTERVIU ,
RUGBY ,
BARBU

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax SA.