INTERVIU - Delphine Minoui (Le Figaro): În Iran, frica a fost un partener zilnic, iar cuvântul, casa mea

Jurnalista franceză de origine iraniană Delphine Minoui vorbeşte, într-un interviu acordat agenţiei MEDIAFAX, despre perioada în care a locuit în Iran, pentru a descoperi mai multe informaţii despre viaţa bunicului ei, mărturisind că frica i-a fost un partener zilnic, iar cuvântul a fost casa sa.

3783 afişări
Imaginea articolului INTERVIU - Delphine Minoui (Le Figaro): În Iran, frica a fost un partener zilnic, iar cuvântul, casa mea

INTERVIU - Delphine Minoui (Le Figaro): În Iran, frica a fost un partener zilnic, iar cuvântul, casa mea (Imagine: Facebook)

În 2009, jurnalista Delphine Minoui părăsea în grabă Iranul, înspăimântată că poliţia avea să o oprească în ultima clipă. Timp de zece ani, realizase de acolo reportaje pentru mass-media franceze, ca Radio France şi Le Figaro. În toată această perioadă a fost hărţuită permanent, asemenea multor jurnalişti occidentali care, ca şi ea, aveau origini iraniene.

Recent, în colecţia "Hexagon. Istorie" a editurii Polirom, în traducerea lui Nicolae Constantinescu, a apărut cartea "Vă scriu din Teheran", scrisă de Delphine Minoui, care prezintă, sub forma unei emoţionante scrisori adresate bunicului său defunct, experienţa sa iraniană.

Delphine Minoui vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre tinerii iranieni pe care i-a cunoscut în perioada în care a locuit în Teheran, despre care spune că luptau în fiecare zi pentru libertate şi, din acest motiv, provocau sistemul, într-un mod pe care jurnalista franceză - sosită în această ţară pentru a afla mai multe despre originile ei - l-a găsit fascinant. Totodată, Delphine Minoui povesteşte despre frica pe care a simţit-o în perioada în care a stat în Iran, dar şi despre cum a reuşit să scape de teamă după ce a plecat din această ţară.

Profesia de jurnalist o face cu plăcere şi pentru asta călătoreşte foarte mult. A locuit în Iran, Liban, Egipt, iar, în prezent, se află în Turcia. Este căsătorită şi are o fetiţă şi, deşi ar putea părea greu de crezut, reuşeşte să împace viaţa personală cu cea profesională, având un sistem bine pus la punct.

De asemenea, Delphine Minoui vorbeşte despre acordul nuclear semnat de marile puteri cu Iranul şi consecinţele acestuia asupra ţării, despre criza refugiaţilor, dar şi despre presa franceză şi atacul asupra ziarului Charlie Hebdo.

Delphine Minoui a primit, în 2006, premiul Albert Londres pentru reportajele sale din Iran şi Irak. Este corespondenta ziarului Le Figaro în Orientul Mijlociu. A locuit în Teheran, Beirut, Cairo, iar, în prezent, trăieşte în Istanbul. Este autoarea mai multor cărţi, dintre care "Divorţată la 10 ani" (în colaborare cu Nojoud Ali, 2009), care a devenit rapid un bestseller internaţional.

 

Prezentăm interviul acordat de jurnalista Delphine Minoui agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Ai mers în Iran pentru a afla mai multe despre viaţa bunicului tău, dar, în cele din urmă, ai descoperit şi o altă parte din tine acolo. Cât de diferită era partea iraniană de cea franceză?

Delphine Minoui: Într-adevăr, am mers acolo pentru a-mi descoperi rădăcinile, pentru că eu am crescut într-un mediu francez. M-am născut în Paris şi am studiat acolo şi, când am decis să mă mut în Iran, după decesul bunicului meu, nu ştiam nimic despre această ţară. Era ca o ţară străină pentru mine, n-am putut să găsesc legături adevărate. Dar, cu cât am stat mai mult acolo, am devenit parte din acea ţară, am învăţat foarte multe despre cultura ei, în primul rând, care, din punctul meu de vedere, este o cultură fascinantă, pentru că este bazată pe poezie, multă toleranţă, relaţii foarte profunde, este o fabrică socială foarte puternică acolo, iar ce m-a frapat mai mult au fost momentele în care cunoşteam persoane de aceeaşi vârstă cu mine. Pe atunci eram foarte tânără, împlinisem 20 de ani, aveam o viaţă bună în Paris, am crescut într-o ţară democratică, laică şi, în Franţa, generaţia mea a beneficiat de bătălia părinţilor noştri din mai '68, când, în special, femeile au câştigat foarte multe drepturi, inclusiv dreptul de a face avort, dreptul de a munci. Deci, am beneficiat de toate acestea de la generaţiile anterioare, iar, când am ajuns în Iran, am descoperit că erau generaţii care luptau împotriva unei societăţi patriarhale, împotriva guvernului, care era unul cleric: femeile trebuiau să poarte văl, fie că le plăcea, fie că nu, în termenii legii islamice, femeia este, de cele mai multe ori, doar jumătate dintr-un bărbat - acest lucru se întâmplă în cazul când mergi în justiţie. În faţa mea, era această generaţie tânără, care lupta pentru drepturile sale, ceea ce m-a făcut să îmi dau seama că, în Franţa, libertatea era, pentru mine, ceva ce n-am pus niciodată la îndoială, dar, pentru ei, libertatea era luptă zilnică, aşă că am descoperit o ţară foarte combativă, foarte rezistentă, în toate nivelurile societăţii şi politicii. Ceea ce m-a frapat a fost simţul rezistenţei, în ciuda riscurilor. Tinerii organizau petreceri underground, deşi ei puteau fi arestaţi, puteau fi trimişi la închisoare, puteau fi obligaţi să plătească o amendă, dar, în ciuda acestor lucruri, ei mergeau mai departe. De asemenea, găseam femeile fascinante, deoarece, oficial, femeile trebuiau să fie acoperite, dar acest lucru a creat o modă în jurul vălului, care devenea din ce în ce mai frumoasă. Astfel, ele înfruntau sistemul, scoţându-şi părul de sub văl, colorându-şi părul, purtând pantaloni şi jachete colorate. Era un fel de a spune: "nu sunt de acord cu tine, nu sunt de acord cu sistemul, dar nu voi tăcea". Am găsit acest lucru vital şi am fost foarte fascinată încă de la început urmărind toate aceste provocări zilnice. În cele din urmă, m-am găsit pe mine, provocând sistemul într-un fel - la propriul meu nivel. Eram jurnalistă, am descoperit cenzura, am descoperit presiunea serviciilor de informaţii şi, la început, simţeam teamă, eram speriată, nu ştiam ce să fac, dar am învăţat, de-a lungul anilor, cum să mă descurc cu frica şi, într-un fel, am adoptat frica şi ea a devenit o parte a vieţii mele cotidiene, la fel ca şi în viaţa iranienilor.

Rep.: Astăzi, mai simţi acea frică?

D. M.: Când am părăsit Iranul şi m-am mutat în Liban, în 2007, şi apoi, definitiv, în 2009, mi-a luat destul de mult timp să scap de această frică, pentru că am realizat că, trăind în Iran, frica devenise un partener de zi cu zi, era parte din viaţa mea, mă obişnuisem cu ea, devenise un fel de rutină - care nu era o rutină normală - şi m-am obişnuit să fiu atentă la ceea ce spun la telefon, să fiu atentă când merg pe străzi, am devenit suspicioasă - chiar şi în discuţiile cu prietenii şi colegii mei -, iar, când am plecat, mi-am dat seama că devenise un automatism, eram ca un computer şi mă comportam aşa cum eram programată. Mi-a luat o vreme, când eram la Beirut, să îmi dau seama că puteam să vorbesc atât de mult cât voiam, că puteam să vorbesc mult la telefon. Îmi amintesc, la început, când mă sunau prietenii, le spuneam "OK, hai să ne întâlnim la o cafea", nu vorbeam niciodată la telefon. Eram atât de speriată. Aşa că mi-a luat vreo câteva luni să mă întorc la o viaţă normală.

Rep.: Cât de greu îţi este să te obişnuieşti cu aceste stiluri de viaţă. Călătoreşti foarte mult, ai fost în Iran, Egipt, acum trăieşti în Istanbul, Turcia. Cât de dificil este?

D. M.: Am fost mereu fascinată de diferite culturi şi diferite situaţii. Este ciudat să spun asta, dar, pentru mine, a devenit ca o normalitate. Întotdeauna îmi amintesc poemul unui mare poet iranian care spune "Cuvântul e casa mea". Este şi motto-ul meu. De fapt, m-am obişnuit să mă adaptez foarte repede. Ceea ce fac, oriunde mă duc, este să încerc să învăţ limba. Când am fost în Iran, deşi era ţara mea de origine, nu vorbeam farsi, aşa că am învăţat. Când am fost în Liban, apoi în Egipt, am învăţat araba, iar, acum, noul meu scop este să învăţ limba turcă.

Rep.: Pare greu...

D. M.: Este foarte greu, dar cred că este cel mai bun mod de a încerca să cunoşti o societate şi văd diferenţa cu oamenii cu care vorbesc, când merg la interviuri. Zilele acestea (interviul a avut loc pe 26 septembrie, n.r.), de exemplu, lucrez foarte mult la criza refugiaţilor, aşa că întâlnesc foarte mulţi refugiaţi sirieni în Turcia. Ei sunt temători, sunt speriaţi, nu vor să vorbească cu nimeni, nu vor să vorbească cu jurnaliştii, iar faptul că vorbesc araba sparge zidurile, distanţa e distrusă şi, foarte repede, se creează un fel de familiaritate şi reuşim să vorbim şi ajungem să discutăm precum prietenii. Asta este frumuseţea de a împărtăşi aceeaşi limbă. Acest lucru deja sparge graniţele şi frontierele. Aşa că eu cred că este foarte important, pentru jobul meu, dar şi pentru mine, să înţeleg mai bine toate culturile şi naţionalităţile.

Rep.: Dar cum rămâne cu viaţa ta de familie? Tu ai o fetiţă acum. Cum se împacă toate aceste călătorii cu viaţa personală?

D. M.: Este dificil, este o provocare, dar este un cadou. Am învăţat foarte mult de la fetiţa mea, din reacţiile ei. Acum are 3 ani şi jumătate. Soţul meu este, de asemenea, jurnalist. Obişnuiam să călătorim foarte mult împreună, dar acum facem prin rotaţie. Merge el două săptămâni într-o călătorie, se întoarce, stăm puţin timp împreună, apoi plec eu. Încercăm să ne rotim, dar ceea ce încercăm să facem mereu este să o includem pe fetiţa noastră în subiectele pe care le facem. Este prea mică pentru a înţelege totul, dar, de exemplu, când călătoresc, vorbesc mereu pe Skype cu ea - seara, înainte să meargă la culcare -, îi arăt poze cu ceea ce văd şi, pentru că trăim în ţări care se confruntă cu fel şi fel de probleme şi suferinţă, încercăm să îi oferim diverse valori despre cum să îi ajute pe alţii. De exemplu, anul trecut, de ziua ei - când a împlinit 3 ani -, în Egipt, familiile obişnuiesc să le dea foarte multe cadouri copiilor lor, dar noi ne-am dat seama că este mult prea mică pentru a primi atât de multe cadouri. Ce o să facă cu ele? Apoi, sunt şi alţi copii care au nevoie de cadouri, de haine, pături etc. Aşa că, pentru aniversarea ei, am creat o cutie şi le-am spus tuturor prietenilor noştri să nu aducă niciun cadou, dar, în schimb, să aducă câţiva bani, pe care să îi pună în cutie, iar aceşti bani i-am folosit pentru a ajuta nişte copii dintr-o şcoală siriană, în Siria, care e o şcoală aproape de graniţa cu Turcia, unde sunt multe familii deportate, care au fugit din cauza presiunilor lui Bashar al-Assad (preşedintele Siriei, n.r.) sau a presiunilor grupării Stat Islamic. Aşa că, datorită acestor bani, la şcoală au putut fi cumpărate câteva cărţi, pături pentru copii, pentru perioada iernii, şi i-am spus întreaga poveste fiicei noastre. Apoi, ne-au trimis câteva poze de la şcoală... Astfel, încercăm să împărtăşim experienţa noastră cu ea şi încercăm să-i insuflăm anumite valori: să nu fie egoistă şi să încerce să îi ajute pe alţii.

Rep.: Este un cadou frumos.

D. M.: Da, cred că va rămâne cu amintiri frumoase şi sper că, în viitor, va decide singură să ajute oameni.

Rep.: Aş vrea să vorbim puţin mai mult despre locuitorii din Iran. Mi-ai spus că organizau petreceri, deşi acestea erau interzise, voiau să fie liberi. Se gândeau, totuşi, aceşti oameni să părăsească ţara?

D. M.: Sunt două tipuri de oameni. Pe de o parte, sunt persoanele foarte inteligente, care au studiat ingineria, medicina, au reuşit să fie acceptaţi la mari universităţi americane, aşa că părăsesc ţara, pentru că ei văd un viitor mai bun pentru ei în afară, în ceea ce priveşte munca lor, economia. Pe de altă parte, sunt foarte mulţi tineri care pleacă pentru că nu suportă presiunea, aşa că încearcă să fugă, vor să aibă mai multă libertate, să experimenteze democraţia. Acest lucru s-a întâmplat mai ales după 2009, după protestele faţă de alegerile prezidenţiale. Atunci, mulţi tineri au decis să plece, nu pentru că nu le plăcea ţara lor, ci pentru că au simţit că, dacă vor sta la ei în ţară, vor ajunge la închisoare.

Rep.: Cât timp ai locuit în Teheran, ai simţit că există diferenţe între jurnaliştii iranieni şi jurnaliştii străini. Mă refer la modul de a obţine informaţii, aveau ei acces la mai multe informaţii decât tine?

D. M.: Nu, restricţiile erau la fel, cu excepţia jurnaliştilor oficiali. Acestora li se permitea să meargă, de exemplu, la exerciţiile militare, puteau să viziteze amplasamentele nucleare, ceea ce noi nu puteam face, cu excepţia unei dăţi, dar au fost foarte multe restricţii. Altfel, erau aceleaşi situaţii. Ceea ce am observat este că ei îşi asumau mai multe riscuri decât noi, în sensul că un singur cuvânt pe care îl scriau îi putea trimite la închisoare. Legea iraniană este foarte dură în ceea ce priveşte mass-media. În timp ce noi, străinii, care n-aveam nicio legătură cu Iranul sau, în cazul meu, cu dublă cetăţenie, ne bucuram de un fel de protecţie, că nu eram iranieni pe deplin şi lucram la un ziar din străinătate. Dar, de-a lungul anilor, a devenit complicat, pentru că puteai fi acuzat că eşti spion sau deveneai un fel de bun de schimb, puteau să te aresteze şi apoi să negocieze ca să primească ceva în schimbul tău.

Rep.: Aceşti junalişti oficiali erau jurnalişti acoperiţi?

D. M.: Da, unii dintre ei erau. Ceea ce mereu m-a şocat a fost că, atunci când era câte o conferinţă de presă, erau câţiva cameramani de la televiziunea de stat care nu îl filmau pe cel care vorbea, ci ne filmau pe noi - încercau să vadă ce facem, ce fel de întrebări adresăm, ce ne notăm în agendele noastre. Era evident că erau şi acoperiţi şi că urmau să ne denunţe pe noi.

Rep.: De ce acceptau să devină denunţători, doar pentru că se temeau pentru viaţa lor sau era ceva mai mult de atât?

D. M.: Unii dintre ei erau sub presiune. Unii dintre ei făceau asta pentru că voiau să obţină ceva - bani, o poziţie mai bună la TV -, cu ajutorul serviciilor de informaţii. Erau folosiţi ca unelte. Unii dintre ei voiau să obţină burse şi să meargă să studieze în afara graniţelor. Acest lucru îl face guvernul, care spune: dacă vrei ajutor financiar, pentru a merge să studiezi în afară, trebuie să dai, în schimb, informaţii despre anumite persoane.

Rep.: Cât de important este să fii precaut într-o zonă de conflict şi cât de mult contează norocul? Tu, în 2009, ai reuşit să părăseşti Iranul, fără să fii închisă. Te consideri o persoană norocoasă, în ceea ce priveşte această situaţie?

D. M.: Cum ţi-am spus, eu şi ceilalţi jurnalişti eram obişnuiţi să lucrăm cu frica. Ştiam că toţi ne asumăm riscuri, dar era vorba despre ce nivel de risc îţi asumi. De exemplu, în 2009, când mergeam în rândul demonstranţilor, mi-am redus riscurile, în sensul în care nu luam cu mine nicio agendă, niciun telefon, pentru că, datorită sistemelor de localizare, serviciile de informaţii ar fi putut descoperi uşor unde eram noi. Aşa că îmi lăsam telefonul acasă, mă îmbrăcam precum cei ce participau la manifestaţii, purtam ochelari de soare, eşarfă şi o mască de gaze, astfel încât să nu pot fi recunoscută în mulţime. Acesta era un risc, dar unul limitat. De exemplu, eram mereu atentă să nu merg prea aproape de bazele militare, dacă era vreo luptă, păstram distanţa, purtam tenişi, ca să pot să fug cât mai repede. Ţineam mereu legătura cu colegii mei, prietenii mei, soţul meu, astfel încât, dacă unul dintre noi ar fi dispărut sau ar fi fost arestat, am fi putut acţiona foarte repede. Întrei noi, implementasem un sistem. Dar te joci cu focul, într-un fel. Noi eram înăuntrul poveştii, care era una foarte provocatoare, într-un fel eram parte din ea, pentru că aveam compasiune pentru ceea ce se întâmpla.

În momentul în care am realizat că unul dintre colegii noştri, un iranian-canadian care lucra pentru Newsweek, a fost arestat, atunci am spus că am trecut de linia roşie. Dacă el a fost arestat, nu mai suntem în siguranţă, am putea fi arestaţi mâine. Aceea a fost ziua în care am decis cu toţii să părăsim ţara în următoarea zi. Mai ales că, în aceeaşi perioadă, era un articol publicat într-un ziar conservator, care e foarte pro-guvern, care susţinea că erau jurnalişti în Iran care spionau pentru ţara lor. Am citit acel articol şi mi-am dat seama că este un mesaj pentru noi şi că vor încerca să ne folosească, să ne acuze pentru demonstraţii etc. Şi atunci am decis să plecăm. Şi am fost norocoşi, pentru că, în ziua în care am plecat, la aeroport, ştiam că în aceeaşi noapte puteam ajunge în Evin, care este cea mai mare închisoare din Iran, sau puteam ajunge în Dubai, să sărbătorim libertatea noastră. Şi ne-am asumat, într-adevăr, câteva riscuri, deoarece, câteva zile mai târziu, o cercetătoare franceză - Claudette Rice -, printre ultimii cetăţeni francezi rămaşi în Iran la vremea respectivă, a plecat, a mers la aeroport şi acolo a fost arestată.

Rep.: Cum a fost primită cartea ta de prietenii tăi iraniani, mai ales că unii dintre ei sunt personaje în volum?

D. M.: De fapt, eu am vrut să subliniez povestea lor, cât de minunaţi erau, dar, pentru asta, a trebuit să spun întreaga poveste. Din acest motiv, am schimbat unele nume. Totul este real, însă a trebuit să schimb unele nume, pentru a nu-i supune unui risc, deoarece puteau fi identificaţi şi ar fi putut avea probleme cu guvernul. Până acum, pentru că unii dintre prietenii mei nu vorbesc decât farsi, nu cunosc alte limbi, nu au citit-o încă. Dar cei care au citit-o, de exemplu Sara, poeta, a fost foarte emoţionată. Chiar s-a întâmplat ceva foarte frumos recent. A venit să ne viziteze la Istanbul, în urmă cu vreo două săptămâni, era în avionul de la Teheran spre Istanbul. Alături de ea, era o turistă franceză care citea cartea mea. Iar atunci Sara i-a spus "Ea este prietena mea", iar turista i-a spus că personajele din carte sunt foarte înduioşătoare şi i-a mai spus despre personajul Sara. Iar Sara a spus: "Dar acea Sara sunt eu". Apoi s-au îmbrăţişat, au făcut poze. A fost foarte emoţionant. A fost ca şi cum personajele din carte au prins viaţă. Pentru acea fată, care a cunoscut povestea Sarei din carte, să o vadă a fost ceva.

Rep.: La un moment dat, în cartea ta, spui că Iranul era o serie de paradoxuri şi lucruri neaşteptate. Cum este Iranul acum? S-a schimbat ceva de atunci?

D. M.: Întotdeauna am spus că Iranul este o ţară schizofrenică. Acolo există o viaţă dublă. Este o viaţă în stradă, femeile trebuie să se îmbrace într-un fel anume, ai cafenele, dar nu ai baruri, cluburi de noapte, nu poţi să consumi alcool. Odată ce ajungi acasă - primul lucru pe care îl fac fetele este să îşi dea jos vălurile -, poţi să comanzi tot ce vrei. Este ca o viaţă nebună. Poţi să suni un tip şi să îţi aducă vin, votcă, în pungi de plastic, cum sunt cele de gunoi, poţi să primeşti cele mai bune filme de la Hollywood, pelicule independente, copiate de nişte tipi şi ţi le aduc acasă în cinci minute. S-a întâmplat, adesea, când locuiam în Iran, să mă uit la filme despre care prietenii mei din Franţa n-au auzit niciodată. Este o lume paralelă nebună. În ceea ce priveşte politica, sunt încă două părţi care se luptă unele cu altele. Pe de-o parte, reformiştii, Hatami (Mohammad Hatami, fost preşedinte al Iranului, n.r.) a fost un reformist, noul preşedinte Rouhani (Hassan Rouhani, preşedinte al Iranului din 4 august 2013) este reformist, iar aceşti oameni încearcă o deschidere către societate. Un bun exemplu pentru mine este că vicepreşedintele - care este o femeie, însărcinată cu problemele femeilor (Shahindokht Molaverdi, n.r.) - a lansat o luptă mare pentru a le permite femeilor să intre în stadioane şi să urmărească meciuri de fotbal. Pentru noi nu e mare lucru, dar este o mini-revoluţie pentru ei, deoarece, în Iran, femeile nu sunt lăsate să intre în stadioane, iar faptul că nu numai femeile obişnuite luptă pentru drepturile lor, ci şi vicepreşedintele arată că, în interiorul sistemului politic, unii oameni sunt deschişi la anumite situaţii, la societate. Problema este că se confruntă cu politicienii cu o viziune diferită, care încearcă să le saboteze proiectele şi aceştia sunt persoane conservatoare, în ceea ce priveşte drepturile omului, şi islamiste, în ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi şi politica.

Rep.: În luna iulie, a fost semnat un acord nuclear cu Iranul, după aproape de doi ani de negocieri. Cât de important este acest acord pentru Iran şi care sunt consecinţele?

D. M.: Este foarte, foarte important. Ai spus doi ani. Doi ani a fost perioada unei noi runde de negocieri, dar adevăratele negocieri au început în urmă cu 12 ani, prin 2002 - 2003. A fost un proces foarte, foarte lung. Pot să spun că, pentru mulţi iranieni, inclusiv prieteni de-ai mei, a fost o mare uşurare. În ziua în care a fost semnat acordul, oamenii au ieşit în stradă, au sărbătorit, Teheranul a devenit un fel de club de noapte deschis, ceea ce rar vezi, cu excepţia unor câteva situaţii în trecut, când Iranul a câştigat Cupa la Fotbal în 1998. A fost multă bucurie, multă speranţă, deoarece, pentru iranieni, acest acord a fost o modalitate de a aduce Iranul pe harta lumii. Sentimentul că Iranul nu mai este o ţară satanică, cu islamişti nebuni, ci Iranul poate, de asemenea, să se întoarcă la nivelul în care să poată vorbi cu lumea, cu Vestul, şi, mai ales, cu SUA. Relaţiile au încetat cu SUA în '97 şi, pentru prima dată, în timpul negocierilor, oficialităţi de înalt nivel s-au întâlnit, au vorbit, au negociat. A fost fără precedent. A fost ceva foarte nou. Acest lucru aduce speranţă şi deja vedem consecinţele. Multe companii străine vin spre Teheran. În urmă cu câteva zile, o delegaţie a unor oameni de afaceri francezi a mers în Iran pentru a lansa noi investiţii, pentru a deschide hoteluri, noi buticuri, noi companii. Pentru iranieni este un semn bun, le dă impresia că le pasă de ei din nou. Foarte mulţi ani, spun iranienii, au fost identificaţi după preşedintele nebun Ahmadinejad (Mahmoud Ahmadinejad, preşedinte al Iranului în perioada 2005 - 2013, n.r.), care vorbea doar despre partea nucleară şi, în cele din urmă, Iranul este din nou pe scenă, poate comunica şi pe alte subiecte care nu au legătură cu domeniul nuclear.

Rep.: Aş vrea să vorbim şi despre jurnalism şi, în mod deosebit, despre presa franceză. De exemplu, cazul publicaţiei Charlie Hebdo. După ce revista franceză a fost victima unui masacru terorist, în luna ianuarie, cazul a fost dezbătut în întreaga lume şi implicit şi în România. După acest atac, jurnaliştii au spus că nu vor mai publica alte caricaturi cu profetul Mahomed. Recent, unul dintre cei mai cunoscuţi caricaturişti, Luz, a anunţat că părăseşte publicaţia. Pot fi considerate toate aceste decizii o victorie a islamului asupra presei?

D. M.: Cred că faptul că mulţi dintre jurnalişti îşi dau demisia nu are nimic de-a face cu presiunea islamică. Ca să fiu sinceră, în Franţa, Charlie Hebdo era un ziar foarte mic, doar foarte puţini oameni îl citeau şi era foarte controversat, chiar şi în interiorul societăţii franceze. Înainte de a se amuza pe seama islamiştilor, s-au amuzat pe seama creştinilor, a papei, aşa că nu era un ziar foarte bine văzut. Nu era popular, era foarte controversat. Ceea ce s-a întâmplat după acest masacru oribil a creat un val uriaş în rândul societăţii, în sensul în care trebuie să ne apărăm pe noi înşine, să ne apărăm libertatea. Aşa că toată lumea a ieşit în stradă, sub sloganul "Charlie Hebdo". Dar ideea nu era neapărat Charlie Hebdo, ci era să fie apărată libertatea de exprimare. Aşa că Charlie Hebdo a devenit mai mare decât era. Am un prieten care a fost jurnalist la Charlie Hebdo şi ştiu că aveau probleme economice, iar mulţi dintre jurnalişti chiar lucrau pe gratis. După tot ce s-a întâmplat, după demonstraţii, s-a creat un un val de solidaritate pentru Charlie Hebdo şi ei au devenit foarte, foarte bogaţi. Atunci au început să apară problemele în interiorul grupului, pentru că unii dintre ei voiau să folosească banii într-un anume fel, alţii într-un alt mod, alţii spuneau că nu mai e Charlie Hebdo care le plăcea, că ei obişnuiau să fie oameni modeşti. Unul dintre ei era anarhist, n-ar fi acceptat conceptul de democraţie reală. Toţi aceştia oameni au început să aibă probleme, crize de identitate. Ce e Charlie Hebdo? Este acel ziar mic pe care îl apăram înainte sau este o consecinţă a acestui teribil atac, care ne-a făcut mai faimoşi decât eram? Pentru mine, acesta este motivul principal pentru care toată lumea pleacă acum. În ceea ce priveşte islamul, au fost tot timpul sub ameninţare. Prietenul meu, care a lucrat pentru ei, era, uneori, sfătuit să nu călătorească în anumite ţări pentru că ar putea avea probleme, să nu facă interviuri, pentru că ar putea fi supus unui risc. Mulţi dintre ei aveau gărzi de corp. Deci, riscul şi ameninţarea erau deja pe umerii lor.

Rep.: Care este limita libertăţii de exprimare. După atac, mulţi oameni au adoptat sloganul "Je suis Charlie" tocmai în ideea acestei libertăţi de exprimare. Care este, totuşi, limita?

D. M.: Îţi voi spune punctul meu de vedere. Eu, personal, nu simt că "Je suis Charlie" ("Eu sunt Charlie"). Sunt jurnalistă, sunt creionul meu, ca să spun aşa. Creionul este munca mea, scriu cu el. Ca jurnalistă şi, mai ales, ca o persoană care a lucrat în Orientul Mijlociu, mulţi ani, simt că Charlie Hebdo provoca. Bineînţeles, este oribil ce li s-a întâmplat şi am fost prima care a denunţat crimele şi atacul împotriva lor. Dar n-ar trebui să ne gândim la ce facem şi la consecinţele a ceea ce facem? Ca atunci când gruparea Stat Islamic - Daesh a încercat să găsească orice oportunitate să atace Vestul. A fost un lucru bun să îi provoace? I-a ajutat să fie provocaţi. Problema esta că, dacă continui să-l insulţi pe profetul Mahomed şi ştii că oamenii sunt sensibili la acest aspect, vei întoarce întreaga comunitate musulmană împotriva ta. Apoi, nu mai există dialog. Este război, al cuvintelor, al caricaturilor şi, foarte repede, poate ajunge al armelor. Deci, uneori, cred că nu este vorba de autocenzură, ci mai mult despre faptul că "poţi să critici, dar nu insulta oameni". Acesta este punctul meu de vedere. Ştiu că este controversat, dar asta cred. Pot spune asta, pentru că am o dublă identitate, am trăit în lumea din Vest, în cea din Orientul Mijlociu şi cred că sursa războaielor este neînţelegerea şi să fii blocat în toate prejudecăţile şi clişeele şi să nu încerci să îi înţelegi pe alţii. Cum poţi comunica cu alţii dacă îi insulţi sau dacă insulţi persoana pe care o respectă cel mai mult, care în această religie este Mahomed? Apropo, nu sunt deloc religioasă. Nu cred în Dumnezeu. Nu încerc să apăr religia, ci încerc să apăr oamenii şi, uneori, trebuie să respectăm oamenii în loc să îi insultăm pe gratis.

Rep.: Şi o ultimă întrebare: În prezent, este o criză globală a refugiaţilor, care reprezintă principalul subiect al fiecărei zile. De ce sunt atât de mulţi refugiaţi acum şi cum s-a ajuns la această situaţie? Putea fi evitată?

D. M.: Da, cred că putea fi evitată. Este oribil ce se întâmplă şi ştiu că refugiaţii înfruntă o grămadă de probleme în Europa - în Franţa, Germania, Ungaria. Cred că această criză a refugiaţilor se petrece din mai multe motive. De ce se întâmplă acum? Se întâmplă acum pentru că e sfârşitul verii şi e mai uşor să fugi cu barca. Iarna e prea riscant să ieşi pe mare. Un alt motiv este că, după mai bine de patru ani de război în Siria, oamenii încep să îşi piardă speranţa. Este cazul multor refugiaţi, care au fugit în Turcia, în urmă cu doi ani, şi au spus că stau temporar şi se întorc acasă. Au pierdut spreranţa de a se întoarce în ţara lor şi de aceea au decis să se mute în Europa, pentru că un motiv al acestei situaţii este că Turcia se confruntă cu saturaţie în ceea ce priveşte refugiaţii, sunt peste 2 milioane de refugiaţi aici şi există şi o criză economică. Aşa că este foarte greu pentru ei să-şi găsească joburi, să se integreze, copiii au probleme în a merge la şcoală, pentru că acestea sunt în limba turcă, iar sirienii sunt buni la engleză, dar nu la turcă. Toate aceste motive i-au determinat pe oameni să plece din ţară, pentru că şi-au pierdut speranţa, deoarece sunt două ameninţări pentru ei: Bashar al-Assad şi Stat Islamic, iar opoziţia seculară a fost aproape ucisă. Iar un alt motiv este că, atunci când Germania a spus că va primi refugiaţi, mulţi au scris pe reţelele sociale, în special pe Twitter, Facebook, că germanii sunt pregătiţi să primeacă cam 800.000 de refugiaţi, vor trimite bărci în Liban sau Turcia. Aceşti oameni au fost atât de disperaţi că au crezut că vor părăsi Siria, Turcia şi vor ajunge în Germania unde vor avea o casă, un loc de muncă, haine noi, iar viaţa lor va fi ca în paradis, ceea ce nu e cazul, din păcate.

În ceea ce priveşte ultima ta întrebare, dacă putea fi evitată, cred că se putea. Dacă Vestul ar fi reuşit să-l controleze pe Bashar al-Assad, nu ar fi fost aşa o teribilă tragedie. Poate, dacă ar fi fost o zonă offline în nordul Siriei, ar fi ajutat, de asemenea, deoarece oamenii care fug fug şi din cauza bombelor. Este oribil ce face Bashar al-Assad. Pune bombe în zone civile, deci, dacă ar fi fost o zonă offline, nu ar fi fost atacaţi oamenii. Cred, tototdată, că ar trebui o mai bună coordonare între Vest, Europa şi Turcia, pentru că Turcia ar fi un loc bun pentru ei să stea, odată ce scapă din Siria, dar a devenit prea scump pentru Turcia. De la începutul crizei, în 2011, Turcia a cheltuit peste 7 miliarde de dolari pe refugiaţii sirieni şi a primit doar aproximativ 700 de milioane de dolari de la comunitatea internaţională. Este o factură mare pe care Turcia o are de plătit. Cred că, dacă organizaţiile umanitare, organizaţiile europene ar fi fost mai ordonate să ajute Turcia, nu ar fi fost atât de mulţi refugiaţi disperaţi să părăsească Turcia pentru a merge în Europa.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici