COMENTARIU Crenguţa Nicolae. „În atenţia europarlamentarilor: Ce se poate face cu banii de la UE”

Asta în timp ce oamenii opoziţiei visează ca PSD să ducă de râpă economia în aşa hal, încât ei să preia puterea în 2020 la un scor cât mai mare.

Parte din aceste reacţii se explică prin resentimentele la adresa categoriilor de cetăţeni care n-au votat cu ei, ci cu duşmanii lor politici: sunt binecunoscute reacţiile de frustrare, exprimate îndeosebi de formatorii de opinie, faţă de ceea ce ei cred a fi prostie a electoratului, care ar merita deci să fie pedepsit cu o guvernare incompetentă. Dincolo de resentiment, lipsa de preocupare pentru orice altceva în afară de lupta pentru putere se explică prin lipsa nevoii de a avea şi altfel de preocupări, atâta vreme cât metoda preferată de a câştiga voturi rămâne demonizarea rivalilor.

Pe tărâm economic, această lipsă de preocupări se vede cu deosebire la capitolul soluţiei de finanţare preferate de toată lumea pentru scoaterea ţării din sărăcie: fondurile europene. Toate partidele sunt de acord că trebuie atrase cât mai multe fonduri europene, cantitatea de fonduri atrase fiind însă unicul criteriu de performanţă invocat atunci când vine vorba de ele.

Să vedem însă cum se pune problema în realitate. La ora actuală, construcţia europeană e pusă în pericol de creşterea în loc de scăderea diferenţelor de dezvoltare dintre ţări şi regiuni. Am citat şi cu altă ocazie un studiu al BERD care atrăgea atenţia încă din 2013 că veniturile locuitorilor din Est ar putea să nu le mai ajungă niciodată din urmă pe cele din Vest; în timp, cercetările pe tema adâncirii discrepanţelor de dezvoltare s-au tot înmulţit. Soluţia pragmatică avansată de eurocraţi a fost pur şi simplu ideea Europei cu mai multe viteze, adică abandonarea proiectului de unificare economică a continentului, cu atât mai mult cu cât chestiunea refugiaţilor (adică nevoia de forţă de muncă ieftină a marilor puteri) a complicat şi mai mult lucrurile, ţinând cont de discuţiile despre bugetul UE pentru 2021-2027 cu planul de redirecţionare a banilor de la politicile de coeziune (care ar avantaja mai ales ţările din Est) spre cele de integrare a refugiaţilor (care ar avantaja mai ales ţările din Sud).

Într-un asemenea context, institutul european de cercetări economice Bruegel a publicat acum câteva zile un studiu care evaluează eficienţa fondurilor de coeziune în funcţie de felul cum au fost folosite. Concluziile studiului, făcut pe baza interviurilor cu oficiali de la Comisia Europeană, din partea autorităţilor naţionale şi regionale şi experţi independenţi din zece ţări beneficiare, sunt că regiunile din Europa care au realizat cea mai bună creştere economică susţinută de politici de coeziune au fost cele cu proiecte: 1) desfăşurate pe durate mai lungi, nu pe termen scurt; 2) cu mai puţine priorităţi, nu cu multiple obiective; 3) bazate pe cofinanţare naţională cât mai mică; 4) cu management mai mult naţional decât regional sau local; 5) cu o mai mare componentă interregională; 6) cu o mai mare proporţie de beneficiari privaţi sau nonprofit în raport cu beneficiarii din sectorul public; 7) cu o mai mare proporţie de finanţare direct din fondurile de coeziune în raport cu oricare altă sursă.

Experţii Bruegel afirmă că una din cele mai clare (şi contraintuitive) constatări ale cercetării este că în ţările cu proiecte regionale unde ponderea cofinanţării naţionale a fost mai mică, performanţa regiunilor a fost mai bună, ca în Polonia şi România, pentru că statul şi-a putut permite acolo să investească mai mult în alte proiecte care au ajutat regiunile respective, în loc să bage toţi banii disponibili în proiectele cofinanţate. Această constatare n-a fost însă valabilă şi pentru ţări ca Italia sau Ungaria, unde cofinanţarea naţională a fost la fel de mică, dar constrângerile fiscale din caza crizei au vizat toate investiţiile publice, rezultatul fiind regiuni cu performanţe de ansamblu slabe. Dacă în exerciţiul bugetar 2021-2027 nu vor mai avea loc crize care să facă necesare noi constrângeri fiscale, atunci o majorare a cofinanţărilor naţionale ar fi însă evident benefică pentru performanţa regiunilor.

În acelaşi timp, rezultatele studiului arată că, acolo unde riscul regional şi local de corupţie sau neglijenţă în privinţa folosirii fondurilor este ridicat, sunt recomandabile creşterea cofinanţării naţionale şi administrarea lor centralizată, la nivel naţional. Chiar şi în absenţa corupţiei însă, autorii notează că managementul fondurilor de coeziune la nivel naţional nu apare ca fiind doar mai eficient decât cel strict regional sau local, dar ar avea şi un sens de prudenţă pe termen lung. Mai exact, în special în ţările care sunt cele mai mari beneficiare de fonduri de la UE, pe alocuri banii de la UE au ajuns să înlocuiască finanţările naţionale, ceea ce creează o dependenţă de fondurile europene riscantă în situaţia în care, indiferent din ce motive, acestea s-ar reduce.

Faţă de exerciţiul bugetar actual, CE a propus ca fondurile pentru politici regionale şi de coeziune alocate de UE să scadă în perioada 2021-2027 de la 34% la 30% din bugetul UE, accentul urmând să cadă nu pe sumele absolute alocate, ci pe găsirea unor căi de a le face mai eficiente. Pentru noi, orice fel de schimbare în domeniu este relevantă, ţinând cont că, după ultimele date Eurostat, România avea în 2017 două regiuni din opt (Nord-Est şi Sud-Vest Oltenia) printre cele mai sărace 20 din UE, după criteriul PIB pe cap de locuitor, în ameliorare uşoară faţă de 2016, când avea trei regiuni (a treia fiind atunci Sud Muntenia). Conform datelor CE, dintr-un total al fondurilor regionale şi de coeziune de cca 352 mld. euro planificat pentru perioada 2014-2020, României i-au fost alocate cca 17,7 mld. euro, ceea ce înseamnă locul al patrulea după Polonia (63,4 mld.), Italia (21,6), Spania (20,7) şi Cehia (18).

În privinţa constatării din studiu despre randamentul mai mare acolo unde sunt beneficiari privaţi, aici nu e atât vorba de influenţa fondurilor de coeziune, ci invers, de influenţa bogăţiei preexistente: acolo unde există deja concentraţii mari de firme private sau ONG-uri cu putere suficientă încât să facă proiecte de investiţii şi să solicite finanţări, e firesc ca rezultatul pentru regiunea respectivă să fie mai bun. Aceeaşi corelaţie există şi în cazul proiectelor interregionale: experţii Bruegel afirmă că acestea pot stimula cu deosebire creşterea economică, dar tocmai pentru că în astfel de proiecte se asociază mai ales regiuni deja mai bine dezvoltate, cu capacitate mai mare de a atrage investiţii mai complexe şi cu mai mare cuprindere. Tocmai de aceea, autorii atrag atenţia că trebuie evitate situaţiile în care asocierea mai multor regiuni la proiecte interregionale ar crea poli noi de bogăţie care să favorizeze şi mai mult discrepanţele de dezvoltare, prin excluderea regiunilor mai sărace din vecinătatea acestora.

Altă concluzie instructivă ar fi că, exact invers faţă de propunerea CE pentru exerciţiul 2021-2027, ar trebui evitat ca aceste proiecte să fie subordonate Semestrului European (cadrul cu recomandări adresate de CE fiecărei ţări) sau concentrate tematic în jurul câtorva obiective preferate de UE. Motivul nu e numai de ordin birocratic (încă un rând de ţinte de bifat pe lângă Bruxelles), ci şi practic: problemele regiunilor sunt foarte diferite, iar ceea ce funcţionează în cazul regiunilor mai dezvoltate nu e la fel de util şi în cazul celorlalte. Pentru primele, prioritare rămân proiectele mai „de vitrină”, legate de inovaţie ori mediu, în timp ce pentru celelalte e mai urgentă de cele mai multe ori finanţarea pentru necesităţi clasice de infrastructură de transport şi modernizare energetică. În acelaşi timp însă ar trebui găsite şi mijloace de a evita schimbările frecvente de priorităţi care apar la nivel local şi regional când vine la putere un nou guvern şi proiectele deja începute sunt amânate în favoarea altora noi, ceea ce afectează eficienţa ambelor categorii de proiecte.

În cazul României, concluziile unui studiu precum cel de mai sus pot fi utile pentru combaterea sau măcar nuanţarea unora dintre prefabricatele simple de gândire care acum ţin loc de cercetare şi iniţiativă în discursul public. Sume mai mari atrase, cofinanţări mai mari de la bugetul naţional, descentralizarea deciziei, creşterea numărului de beneficiari privaţi, legarea proiectelor de priorităţi interregionale sau de agenda venită de la Bruxelles sunt de dorit, dar nu şi chei magice de asigurare a creşterii economice ori de combatere a discrepanţelor de dezvoltare. E greu de spus câţi dintre noii europarlamentari români ştiu ceva despre asta, dar şi proeuropenismul, şi patriotismul pe care cu toţii le proclamă înseamnă şi stăpânirea acestei teme.