IA începe să dea amenzi șoferilor și pietonilor: orașele unde ești urmărit la fiecare colț

Exemplele sunt deja aici. Barcelona a echipat patru autobuze cu camere care identifică pătrunderea ilegală pe banda de autobuz. Într-o lună, au detectat aproximativ 2.500 de încălcări: aproape 80 pe zi, cu doar patru vehicule. Madrid a instalat semafoare „inteligente” care numără pietonii și a anunțat sisteme capabile să detecteze automat șoferii fără centură, scrie El Economista.

Iar DGT (Direcția Generală de Trafic) a făcut un pas și mai departe: camere pe tronsoane ale autostrăzilor compară numărul de înmatriculare la început și la final; dacă între cele două puncte ai traversat o linie continuă ca să schimbi banda, 200 de euro și amenda îți sosește în cutia poștală. Totul fără intervenție umană în prima instanță.

Noile amenzi cu inteligență artificială

Acesta marchează o schimbare de paradigmă. IA urbană încetează să fie un copilot al mobilității și devine un inspector permanent. Nu urmărește infracțiuni majore sau comportamente extrem de periculoase; vizează micile încălcări masive care, istoric, scăpau controlului din motive de cost: nu poți pune un agent la fiecare intersecție sau în fiecare autobuz, dar poți instala camere cu modele care nu obosesc, nu cer ore suplimentare și nu se lasă distrase.

Miruță, despre dronele rusești de la granița României: Ridicările de F-16 sunt aproape zilnice

Andrei Blejdea, fost atacant al lui Dinamo București, a anunțat că se retrage din fotbal

Costul marginal al sancționării se apropie de zero. Rezultatul: mai multă conformare cu mai puțini agenți… și o senzație tot mai puternică de „big brother”.

Diferența față de radarul clasic nu este doar tehnică, ci și de amploare. Radarul supraveghează puncte cu risc dovedit, unde statistica arată că trebuie redusă viteza. Noile sisteme dizolvă ideea de punct fix: fiecare autobuz devine un inspector mobil, fiecare intersecție un potențial punct de control. Trecem de la supraveghere selectivă la supraveghere ubicuă.

Asta schimbă comportamentele, dar schimbă și percepția legitimității: nu e același lucru să fii „prins” într-un tronson semnalizat pentru siguranță, versus senzația că întregul oraș a devenit un circuit de control continuu.

Este bine sau rău? Întrebarea e incompletă. Relevant este ce contract social apare atunci când automatizăm sancționarea. Există beneficii evidente: suma „micilor” încălcări provoacă ambuteiaje, stres și accidente reale; descurajarea lor îmbunătățește conviețuirea. În plus, automatizarea reduce arbitrarul și poate furniza date valoroase pentru o mai bună planificare.

Dar există și costuri: fals pozitive greu de contestat, zone supravegheate excesiv, derapaj de scop (ce a fost instalat pentru mobilitate se transformă în poliție), și un „chilling effect”: conducem „pentru cameră”, prioritizând cum ne vede algoritmul în locul contextului real.

Aici apar întrebările pe care o democrație matură ar trebui să le rezolve înainte de a multiplica numărul de camere:

Acuratețe și revizuire umană. Care este rata de eroare a fiecărui sistem? Ce procent este verificat manual înainte de sancționare? Ce se întâmplă în cazurile limită (evitarea unui impact, ambulanță, lucrări semnalizate prost)?

Transparență tehnică. Ce model este folosit, de la ce furnizor, cu ce versiune și cu ce date a fost antrenat? Nu cerem dezvăluirea secretelor industriale, dar documentația publică necesară auditării comportamentului și eventualelor biasuri.

Confidențialitate și retenție. Care este baza legală exactă, cât timp sunt păstrate imaginile și plăcuțele de înmatriculare, cine are acces și cu ce trasabilitate? Minimizarea ca regulă: ce nu este necesar pentru sancționare nu se păstrează.

Căi eficiente de contestare. Dacă o mașină te acuză, cum poți contesta fără să devină un calvar birocratic? Reguli clare: suspendare provizorie a sancțiunii când prezinți dovezi rezonabile; termene scurte; explicabilitate: ce a observat sistemul, în ce cadru, cu ce prag.

Criterii de instalare. Unde sunt amplasate și de ce? Care este indicatorul de succes: încasări, reducerea accidentelor, fluidizarea traficului? Fără indicatori publici, tentația de a le transforma într-un impozit mascat devine prea mare.

Audituri independente. Nu o dată la un deceniu, ci periodic, cu publicarea rapoartelor și corecții obligatorii dacă se detectează biasuri sau rate de eroare inacceptabile.

Comparația cu radarele ajută la înțelegerea riscului: când utilizarea lor a fost reglementată, a existat obligația de semnalizare, omologare și controale metrologice. În cazul IA de viziune, lucrurile sunt similare, dar mai complexe, deoarece nu măsoară un număr (km/h), ci interpretează o scenă: o motocicletă care atinge o linie, o mașină al cărei centură „pare” necuplată, o bandă de autobuz „ocupată” de un curier oprit 20 de secunde. Ambiguitatea contextuală cere mai multe garanții, nu mai puține.

Și cetățeanul? Aici intră cultura. Acceptăm camera care ne protejează într-un loc periculos pentru pietoni; ne e mai greu să acceptăm camera care sancționează la distanță orice micro-încălcare pe care înainte o rezolva un agent cu discernământ (și, uneori, cu bun-simț). Algoritmul nu are zile bune sau proaste; asta poate fi o virtute… sau un defect când norma cere proporționalitate. Legitimitatea nu va veni doar din respectarea legii, ci din modul în care o aplicăm: cu reguli clare, limite vizibile și contragreutăți reale.

Poziția e practică: să nu negăm potențialul de descurajare și eficiență — ar fi naiv —, dar să impunem bariere de siguranță încă din proiectare:

• Semnalizare prealabilă și hărți publice cu toate dispozitivele.
• Revizuire umană obligatorie în categoriile predispuse la erori (centură, telefon, invazie scurtă din cauza unui obstacol).
• Publicarea trimestrială a metricilor: sancțiuni, rata falselor pozitive, destinația banilor încasați.
• Retenție minimă și anonimizare implicită.
• Un organism independent care să auditeze modelele și criteriile de instalare, cu putere sancționatorie.

Inteligența artificială este deja pe stradă. Întrebarea nu este dacă ne va amenda — deja o face —, ci în ce condiții. Dacă lăsăm ca logica ieftinului și ubicuității să dicteze ritmul, vom transforma orașul într-un panou de control care descurajează la fel de mult abuzurile cât și excepțiile rezonabile. Dacă, în schimb, cerem explicabilitate, limite și căi reale de contestare, poate obținem un echilibru: mai multă conformare, mai puțină arbitraritate și o tehnologie în slujba conviețuirii, nu a încasărilor.

Pentru că noutatea nu este că schimbarea benzii peste linie continuă e interzisă. Noutatea este că acum, există întotdeauna cineva care se uită. Iar într-o democrație, a privi implică și obligații: de a explica, limita și răspunde.