Sieranevada, de Cristi Puiu ,prima proiecţie la Bucureşti: Viaţa şi moartea într-un apartament de bloc: "Cum o fi să vezi prin ochii omului care nu mai e în viaţă?" Miracolul iubirii

Filmul "Sieranevada", de Cristi Puiu, a fost proiectat pentru prima dată în Bucureşti. E mult de spus despre "Sieranevada": ăsta e cel mai bun film pe care l-am văzut de multă vreme încoace. Cristi Puiu are o minte brici. Eu cred că sinteza filmului e răspunsul la "cum o fi să vezi prin ochii mortului".

2178 afişări
Imaginea articolului Sieranevada, de Cristi Puiu ,prima proiecţie la Bucureşti: Viaţa şi moartea într-un apartament de bloc: "Cum o fi să vezi prin ochii omului care nu mai e în viaţă?" Miracolul iubirii

Sieranevada, de Cristi Puiu ,prima proiecţie la Bucureşti: Viaţa şi moartea într-un apartament de bloc: "Cum o fi să vezi prin ochii omului care nu mai e în viaţă?" Miracolul iubirii

Sieranevada e un huis clos cu faună pestriţă. Avem "şi de-aia şi de-aia" în film, cum e vorba simplă românească, şi conspiraţii şi trădări şi mojicii şi isterii şi profesori de matematică şi gagici din Control şi medici şi popi. Toţi vorbesc, toţi trebuie să se întâlnească la parastas. Ce e mişto e că oamenii din film se întâlnesc să facă pomană tatălui mort sau lui Emil vecinul de pe scara blocului din Colentina, în funcţie de relaţia cu defunctul, însă nu se leapădă de propriul lor ego. Ei vor să trăiască, să se întâlnească cu Celălalt, fie cu ranchiună, fie cu râcă, fie cu dragoste. N-ai cum să pricepi moartea şi adevărul, poţi doar să ai frică de Dumnezeu şi de moarte, cred eu că sugerează Cristi Puiu.

Anyway, filmul ăsta mi-a deschis ochii: Băi frate, e naşpa, adică e haos şi totul pe lumea asta e aproximativ şi cârpit şi trist, dar uite că oamenii nu sunt singuri. Oamenii viermuiesc pe lume şi o populează. Nu-i asta pe deplin bucuria? Se zice în filozofie, natura are oroare de gol. Natura umană, aici, în Sieranevada. Dincolo de asta, adică de viaţa ce mişună, e Dumnezeu, moartea luminoasă, înţelepciunea, adevărul, transcendenţa sublimă. Cum zice şi apostolul Pavel în epistola către Corinteni: "Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu (...) Rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea." Dragostea e peste tot, deşi nu explicită, livrată vulgar-melodramatic, ci subtilă, în Sieranevada. Camera de filmat priveşte oamenii cu dragoste.

Camera, adică ochiul mortului care-şi priveşte cu iubire familia, este o formă de inteligenţă superioară. Dacă n-ar fi trancendent, sau între lumi, cum e sufletul defunctului după 40 de zile de la moarte, ar fi tot de pe lumea asta. Ar fi om. Dar moartea te scoate din jocul lipsit de logică şi smintit al vieţii. Însă nu e vorba că filmul judecă în vreun fel oameni. Deloc. Filmul este despre oameni şi din iubire de oameni. Pentru că Dumnezeu îi priveşte pe oameni ca pe copiii săi, ca pe nişte mlădiţe.

Iată ce-am citit în Ziarul Lumina dis de dimineaţă, după ce am văzut filmul lui Cristi Puiu: "Copleşiţi de grijile cotidiene, ignorăm deseori rugăciunea şi milostenia pentru cei răposaţi sau tindem să credem că sunt nişte formalităţi comemorative, însă acestea sunt foarte importante dacă avem în vedere că pot atrage mila lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor celor adormiţi. Slujba Parastasului este o faptă a milei creştine deoarece răposatul, din momentul morţii, nu mai poate face nimic pentru el. Singura lui nădejde rămâne la cei pe care i-a lăsat pe pământ, care pot fi mijlocitorii lui către Dumnezeu."

Păi şi dacă oamenii greşesc ritualul, ce se întâmplă? Cei care vin la parastas sunt întrerupţi permanent de la aşezatul la masă şi în tradiţia ortodoxă se spune că dacă nu mănânci la parastas, nimic nu ajunge la sufletul mortului. Se petrec scandaluri, e agitaţie, zumzet, nimic nu pare să iasă conform "regiei" impuse, potrivit canoanelor dumnezeieşti. Rânduiala ceremonialului religios se face trudnic, căci întotdeauna, inefabilul, ridicarea la ceruri a sufletului, trebuie totuşi să pornească de pe lumea asta, din materia asta, din viaţa deşucheată. Apucaţi de streche şi convinşi fiecare de adevărul lor, oamenii se opresc să asculte slujba de binecuvântare, când ajunge preotul întârziat. Slujba, cântecul preoţilor m-a făcut să plâng. O spun fără încojur. Asta înseamnă că atunci s-au izbăvit sufletele. Vii şi morţi. Oamenii reuşesc, într-un final, pe seară, să bage furculiţa în sarmale şi să flendure mămăliga galbenă şi aburindă, aşa cum face personajul Lary, în farfurie. Se săvârşeşte miracolul parastasului, miracolul vieţii şi morţii, cu hrană pentru trup şi hrană pentru suflet.

În tot haosul comprimat în apartament, umplut până la refuz de suflări omeneşti, haos care irumpe de fapt, din minţile coruptibile are personajelor, ce se întâlnesc într-un punct de intersecţie, e interacţiunea, acţiunea cauzală reciprocă. Adică se trăieşte în comun şi se împart teritorii. Apropierea dintre oameni, contactul uman, care distruge, dar şi salvează, e pharmakon-ul de care vorbesc filozofii, ce înseamnă, în acelaşi timp, remediu, otravă şi ţap ispăşitor. Câţi ţapi ispăşitori există în "Sieranevada"? Fără mecanismul "ţapului ispăşitor" oamenii s-ar îndoi de ei înşişi şi poate li s-ar părea că sunt fiinţe sterpe. Fiecare păcat îşi are rostul lui în economia vieţii, să zicem?

Dumnezeu şi morţii văd şi iubesc necondiţionat, pentru că sunt din altă parte, imateriali. Iubirea absolută, adică ubicuitatea minunată şi miraculoasă. Să vezi tot, din toate părţile, din toate perspectivele, să urmăreşti viaţa pas cu pas şi să spui: iubirea nu poate înceta.

Aşadar, "Sieranevada" e un film despre oameni, despre cei materializaţi, de carne şi sânge, cu creier, două mâini, două picioare, oamenii de pe lumea asta. Adică oameni aşa cum sunt oamenii, cu sminteli şi închipuiri şi frânturi de autentic, care percep fragmentat ce e deasupra lor, pentru că viaţa (şi materia ei) e implicit coruptibilă. Despre suflete ce încă sunt materie şi despre sufletele celor adormiţi, imaterialii. Dacă viaţa n-ar fi teritoriul "aproximativului", meleagul inexistenţei adevărului absolut, atunci n-ar mai fi viaţă. Omul nepăcătos nu există. Deja lipsa de prihană şi adevărul te duc în altă formă de existenţă. Pe lumea asta "aşa e"...aşa se vede. Cel puţin ipoteza "cum o fi să vezi prin ochiul mortului?" e transpusă, evident imprecis, deci subiectiv (cu semnătura Cristi Puiu), în acest film.

Cum ziceam la început: E mult de spus despre "Sieranevada", atât de mult. Revin cu o cronică mai stufoasă & raţională vineri, pe 9 septembrie, când va fi premiera oficială. Frazele astea au fost nişte crâmpeie scrise la foc automat, la cald, sub vraja filmului realist, aşa cum zic criticii deştepţi cu desagă de "etichete" mereu pe umăr, despre miracolele vieţii şi morţii într-un apartament de bloc din Colentina, Bucureşti.

 

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici