INTERVIU Anca Crăciun, o luptătoare care a construit o comunitate în jurul unei boli, după ce copilul său a fost în moarte clinică: Nu sunt eu cel mai nefericit om de pe planetă - Mediafax

Video INTERVIU Anca Crăciun, o luptătoare care a construit o comunitate în jurul unei boli, după ce copilul său a fost în moarte clinică: Nu sunt eu cel mai nefericit om de pe planetă

Anca Crăciun, kinetoterapeut, fondator al Asociatiei Freamăt de Speranţă din Câmpulung Moldovenesc, a explicat, într-un interviu acordat în exclusivitate MEDIAFAX şi Gândul.info, dificultăţile cu care se confruntă părinţii copiilor cu nevoi speciale.

1332 afişări

“În primul rând, se confruntă cu lipsa financiară … foarte multe familii se destramă … Încă mai sunt oameni …care râd de copiii noştri. Că merg ciudat, că vorbesc diferit. Doare. Pentru că pentru acel mers ciudat în spate există foarte multă terapie, foarte multă muncă, foarte mulţi bani cheltuiţi. Pentru acele cuvinte spuse ciudat în spate există sute de ore de logopedie. ”

Anca Crăciun, ea însăşi mamă a unui copil bolnav, a vorbit despre impactul emoţional asupra întregii familii : “Pentru mine ca mamă cel mai greu a fost să despart copiii. Aveam deja un copil de aproximativ 3 ani la prima internare a lui Sebi departe de casă. El a suferit enorm în urma plecărilor noastre repetate. Cert este că cei mai frumoşi ani din viaţa copilului meu sănătos, rămas acasă, el i-a petrecut departe de mama din cauza recuperărilor pe care am fost nevoită să le fac cu copilul bolnav, Sebi. Ăsta este mobilul care m-a pus în acţiune şi… atunci m-am concentrat asupra viitorului lui Sebi acasă, în Câmpulung, nu la sute de kilometri depărtare...”

 

Despre cum a înfiinţat o asociaţie pentru recuperarea tuturor copiilor cu handicap din comunitate, dar şi despre lupta cu un sistem pe care a reuşit să îl mişte Anca Crăciun a declarat că:“… sunt oameni care respectă foarte mult ceea ce fac eu, care îmi trimit mesaje de încurajare, dar mi-am făcut şi duşmani, pentru că aşa e lumea făcută, din oameni buni şi oameni răi. Şi au fost oameni care au încercat …. să mă denigreze pentru că….intrasem pe un teritoriu …care aparţinea altcuiva. De ce trebuia să vin eu …să fac valuri în ceva care era atât de frumos şi liniştit. Nimeni nu-şi ştia drepturile, nimeni nu şi le cerea, nu erau părinţi revoltaţi pentru că părinţii erau timoraţi şi speriaţi. Acum fiecare părinte din Asociaţia Freamăt de Speranţă îşi cunoaşte atât drepturile cât şi obligaţiile”.

Redăm integral interviul:


Reporter: Sunteţi mamă a 4 copii. Unul dintre ei este Sebi, un copil care la 15 ani are 5 cărti de poezie şi proză publicate. Sebi luptă cu o boală grea, tetrapareza spastică. Când şi cum aţi aflat ce boală are?

Anca Crăciun: Am aflat în urmă cu 15 ani, când copilul meu avea un an şi trei luni, solicitam medicului de familie să mă ajute în a afla de ce suferinţă este vorba fiindcă simţeam că, undeva, nu este totul în regulă. Mi-a luat ceva timp să conştientizez despre ce este vorba, tetrapareza spastică era pentru mine un lucru străin.

Când am început să descopăr cu adevărat despre ce este vorba şi cât de grav este, am simţit că se năruie pământul. Am început imediat tratamentul conform unei scheme recomandate de medicii din Iaşi prin care 10 zile pe lună eram la fizioterapie, tratament recuperator, şi 20 acasă.

Acest tratament a fost pentru noi o pregătire a ceea ce urma să fie fiindcă au urmat recuperări din ce în ce mai intensive şi de mai lungă durată. Tratamentul de care are nevoie Sebi constă în terapie zilnică: masaj, hidroterapie, ergoterapie. Am încercat foarte multe scheme de terapii, am schimbat, din păcate, foarte multe locuri şi centre de recuperare fiindcă au fost ani de zile în care nu vedeam rezultate.

Reporter: Care sunt costurile şi ce soluţii aţi găsit?

Anca Crăciun: După ani şi ani de căutari, acum 5 ani în urmă am descoperit un centru de recuperare la Alba Iulia, privat, făcut de părinţii unei fetiţe cu tetrapareză spastică pentru a-şi ajuta propriul copil, dar şi alţi copii asemenea copilului lor.

Apoi am considerat că acele treizeci–patruzeci de milioane de lei (vechi) care plecau la o singură sesiune de recuperare pentru Sebi puteau fi investite la Câmpulung şi astfel să facă recuperare acasă şi pe lângă el chiar şi alţi copii. Am iniţiat treptat, treptat, următorul proiect al vieţii mele şi astfel am înfiinţat Asociaţia Freamat de Speranţă, o asociaţie nonprofit, care să-i ofere copilului meu terapiile de care are nevoie la nivelul la care doar un părinte care are un copil cu dizabilităţi conştientizează cât de multă nevoie are acest copil de terapie zilnică, nu doar o dată la câteva luni de zile într-un centru de recuperare.

Reporter: Cum aţi depăşit dificultăţile ?

Anca Crăciun: Cred că orice poate fi depăşit cu credinţă. Cu credinţă şi cu încredere că Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce, este o vorba din bătrâni şi chiar aşa este! De fiecare dată când am avut încercări mai mari au fost în spate oameni mai puternici care m-au susţinut, de fiecare dată când am căzut a fost cineva care m-a ridicat! Dumnezeu este alături de mine. Cred că doar cu Dumnezeu am putut depăşi.

Reporter: Ce a fost cel mai greu pentru dumneavoastra ca mamă?

Anca Crăciun: Pentru mine ca mamă cel mai greu a fost să despart copiii. Aveam deja un copil de aproximativ 3 ani la prima internare a lui Sebi departe de casă. El a suferit enorm în urma plecărilor noastre repetate. Cert este că cei mai frumoşi ani din viaţa copilului meu sănătos, rămas acasă, el i-a petrecut departe de mama datorită recuperărilor sau din cauza recuperărilor pe care am fost nevoită să le fac cu copilul bolnav, Sebi.

Ăsta este mobilul care m-a pus în acţiune şi în momentul în care am rămas însărcinată cu fata mi-am propus ca să nu mai lipsesc atât de mult din viaţa ei. Şi atunci m-am concentrat asupra viitorului lui Sebi acasă, în Câmpulung, asupra recuperării lui acasă, nu la sute de kilometri depărtare.

Reporter: Care a fost ziua cea mai grea?

Anca Crăciun: Din păcate, au fost atâtea zile grele în viaţa mea încât nici nu ştiu pe care aş putea să o iau prima. Cred că a fost momentul în care copilul meu, Sebi, a suferit, în urma unor crize, un status epileptic şi a fost plecat dintre noi câteva ore, în moarte clinică. A fost teribil, gândindu-mă că aş putea să-l pierd cu totul!

Reporter: Care a fost ziua cea mai frumoasă?

Anca Craciun: Cea mai frumoasă zi pentru mine a fost ziua în care, dupa ani de recuperare, Sebi a început să păşească! Primii lui paşi nu o să-i uit niciodată! A fost minunat!

Reporter: Cine sau ce a fost cel mai mare sprijin?

Anca Crăciun: Cel mai mare sprijin în viaţă l-am avut de la familie, ei au fost alături de mine în tot acest timp şi nu ştiu dacă putem căuta sprijin în altă parte vreodată mai mult decât în familie. Soţul, copiii, mama, tata, ei mi-au fost alături necondiţionat în toţi aceşti ani. Familia înseamnă acel ceva care nu te lasă niciodată, înseamnă acel ceva care este parte din sufletul tău. Familia este totul pentru mine.

Reporter: Cum v-a sprijinit statul român?

Anca Crăciun: Oh, grea întrebare! Statul român nu prea ne-a sprijinit. Din păcate, copiii cu dizabilităţi au drepturi doar pe hârtie de cele mai multe ori. Noi părinţii trebuie să cunoaştem legea, să fim buni avocaţi, să batem la porţi închise…. Nu prea am cunoscut sprijinul statului român. Cele două recuperări pe an de care beneficiază un copil cu situaţia lui Sebi sunt absolut insuficiente. Nu aş putea obţine niciodată rezultate cu o recuperare la 6 luni.

Apoi ghetele ortopedice, care la fel sunt decontate parţial. Ce putem spune când o pereche de ghete de diformitatea de care are nevoie copilul meu costă în jur de 1.300-1.400 de lei (ron) şi statul român îmi dă doar 300 de lei…atunci sprijinul este acesta de care vă vorbesc. Foarte mic!

Reporter: Ce v-a durut cel mai tare pe parcursul acestor ani?

Anca Crăciun: În toţi acesti ani m-a durut neputinţa de a-i ajuta pe ceilalţi mai mult decât am făcut-o, m-a durut faptul că nu am putut să schimb prea mult în viaţa acestor copii şi intoleranţa cu care am fost trataţi de foarte multe ori, indiferenţa semenilor, cam astea sunt durerile cele mari.

Reporter: V-aţi lovit de manifestări de intoleranţă?

Anca Crăciun: Oh, da! De nenumărate ori!

Reporter: Cum? Ce anume? Daţi-mi exemplu!

Anca Crăciun: De exemplu când ieşim cu copiii în parc. Încă mai sunt oameni care vazând un copil cu sindrom Down, , dau un exemplu pentru că acolo este vizibilă afecţiunea, îşi fac cruce. Îşi fac cruce spunând (cu voce tare) “Doamne fereşte!”.

Un “Doamne fereşte” care doare. Pentru mama de alături doare. Încă mai găsim şi astăzi copii care râd de copiii noştri. Că merg ciudat, că vorbesc diferit. Doare. Pentru că pentru acel mers ciudat în spate există foarte multă terapie, foarte multă muncă, foarte mulţi bani cheltuiţi.

Pentru acele cuvinte spuse ciudat în spate există sute de ore de logopedie. Însă consider că atâta timp cât copiii nu sunt pregătiţi de acasă şi de la gradiniţă chiar ca să-i primească pe aceşti copii speciali, nu este vina lor. Este vina sistemului care îi exclude pe aceşti copii, este vina şi mentalitatea în care creştem copiii şi nu încercăm să-i reunim mereu, să fie în activităţi colective cei sănătoşi cu cei bolnavi.

Mi-ar plăcea ca într-o grădiniţă în care 20 de copii sunt sănătoşi, cel de al – 21- lea care vine cu handicap locomotor sau cu handicap auditiv sau de altfel, să fie acceptat, să fie iniţiat ca să lucreze cu ceilalţi. Astfel când acest copil va fi la şcoală va fi cu colegii lui, care sunt obişnuiţi cu handicapul acestui copil, care l-au văzut evoluând. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Sebi. Sebi a fost la o grădiniţă cu program normal, cu copiii cu care a fost la gradiniţă a urmat apoi cursurile la şcoală, ei deja ştiau că Sebi nu poate merge dar îl ajutau, îl ridicau, deci i-a fost foarte uşor dar a fost nevoie de foarte multă muncă din partea mea, a educatoarei şi, cu siguranţă, şi a celorlalţi părinţi care l-au acceptat pe Sebi.

Reporter: Când şi cum aţi descoperit că sunt şi alte familii în oraşul dumneavoastră care duc aceeaşi luptă?

Anca Craciun: Am descoperit în urmă cu 6 ani, când Sebi m-a rugat să organizez un eveniment la care să invit şi alţi copii care vor să-l vadă pe Moş Crăciun, la o activitate doar a lor, doar a copiilor cu dizabilităţi. Atunci am cerut sprijinul asistentului social pentru prima dată şi am aflat că în Câmpulung mai sunt, pe lângă Sebi, încă 49 de copii cu dizabilităţi. Din păcate numarul lor a crescut, la momentul actual am ajuns undeva la 70 de copii cu certificate de handicap de gradul 1, 2 şi 3 şi de menţionat este că cei care au depăşit 18 ani, din păcate au rămas tot copii, dar nu mai sunt încadraţi la copii cu handicap. Însă pentru mine sunt tot copii şi sunt invitaţi în continuare la noi la asociaţie.

Reporter: Ce aţi făcut, cum aţi procedat atunci când aţi decis să îi ajutaţi şi pe alţii, ce aţi cerut autorităţilor?

Anca Crăciun: În momentul în care am văzut că nu sunt eu cel mai nefericit om de pe planetă, aşa cum mă considerasem până la evenimentul la care am adunat toţi copiii cu dizabilităţi din comunitate, am facut o coaliţie şi cu alţi părinţi.

Atunci ne-am cunoscut, am început să ne vedem mai des, să ne întâlnim la mici întruniri ale părinţilor cu copii cu dizabilităţi, unde toţi spuneam că este nevoie de un centru de recuperare, că este nevoie de un loc în care aceşti copii să facă recuperare zilnic, nu doar o dată la câteva luni de zile. Iar acum trei ani de zile m-am decis să vorbesc cu domnul primar despre nevoia acestor copii de a face recuperare zilnică, noi deja având doi ani de zile de când făceam evenimente pentru copiii cu dizabilităţi din Câmpulung.

Dar fără a fi o fundaţie eram doar eu mama lui Sebi. Domnul primar m-a încurajat şi mi-a spus că ar putea să mă ajute în momentul în care aş deveni o persoană juridică şi asta ar însemna să deschid o asociaţie, să înfiinţez un ONG pentru a putea să-i ajut mai mult pe aceşti copii.

Şi am înfiinţat Asociaţia Freamăt de Speranţă, asociaţie menită să ajute pe lângă Sebi unu - doi copii, aşa îmi imaginam atunci, şi o asociaţie care în momentul de faţă susţine 30 de copii continuu în recuperare de trei ani de zile. Da, de trei ani de zile susţinem 30 de copii lunar cu recuperare.

Reporter: Cum aţi folosit media, social media, ce prieteni v-aţi făcut, ce duşmani?

Anca Crăciun: Am ajuns prin povestea lui Sebi la sufletul oamenilor, prin jurnalişti şi televiziunile locale, ziarele locale, care au fost aproape la lansările de carte ale lui Sebi, au preluat povestea, au povestit mai departe în ziare şi pe posturile de televiziune şi astfel am reuşit să vindem odată cu cărţile lui Sebi, pentru strângere de fonduri, şi povestea asociaţiei. Bineînţeles că în tot acest timp mi-am făcut prieteni, sunt oameni care respectă foarte mult ceea ce fac eu, care îmi trimit mesaje de încurajare, dar mi-am făcut şi duşmani, pentru că aşa e lumea făcută, din oameni buni şi oameni răi.

Şi au fost oameni care au încercat să îmi facă rău la un moment dat, să mă denigreze pentru că, efectiv, undeva, cumva, intrasem pe un teritoriu destul de, să zic aşa, un teritoriu care aparţinea altcuiva. De ce trebuia să vin eu să spun, să… cumva să fac valuri în ceva care era atât de frumos şi liniştit. Nimeni nu-şi ştia drepturile, nimeni nu şi le cerea, nu erau părinţi revoltaţi pentru că părinţii erau timoraţi şi speriaţi. Acum fiecare părinte din Asociaţia Freamăt de Speranţă îşi cunoaşte atât drepturile cât şi obligaţiile.


Reporter: Ce v-a determinat să faceţi cursuri de kinetoterapie?

Anca Crăciun: În toţi aceşti ani am învăţat! Am învăţat, am învăţat cum să-mi fac copilul bine! Prin toate centrele de recuperare pe unde am umblat, mi-a plăcut să învăţ câte ceva. Şi mi-am dat seama la un moment dat că ştiam foarte multe.

Urmăream terapeutul care lucrează zi de zi cu copiii în asociaţie, îmi plăcea ceea ce face, îmi plăcea bucuria lui când vedea că un copil are progrese şi atunci m-am hotărât! Mi-am spus am nevoie şi de diplomă pentru că oricum fac asta zi de zi de tâţia ani de zile, este nevoie şi de diplomă.

Şi m-am înscris la cursurile de kinetoterapie pe care le-am terminat cu o notă foarte frumoasă, nu o spun dar este foarte, foarte frumoasă şi sunt foarte mandră pentru că am luat-o pe dreptate ! Şi iată-mă acum kinetoterapeut cu acte în regulă la asociaţia pe care o ajut şi o susţin. Acum pot spune că urmăresc evoluţia copiilor foarte aproape fiindcă pot să lucrez cu ei şi ajut, ajut cât pot copiii din asociaţie, pot suplini şi terapeutul la kinetoterapie, şi la masaj, şi la terapie ocupaţionala. Îmi place ceea ce fac!

Reporter: Care sunt copiii de care v-aţi ataşat cel mai mult? De ce?

Anca Crăciun: Oooo, păi nu pot să zic că am un copil de care m-am ataşat cel mai mult, m-am ataşat de toţi! Nu am copii preferaţi. Îi iubesc enorm, deja sunt parte din familia mea, ei chiar aşa simt, unii chiar îmi spun mami. Îi iubesc, sunt toţi la fel pentru mine!

Reporter: Ce aţi văzut, ce v-a impresionat la familiile care au un copil cu probleme?

Anca Crăciun: La familiile care au un copil cu probleme m-a impresionat întotdeauna puterea cu care luptă. Şi de cele mai multe ori mama este cea care preia din greutăţile majore ale acestei drame de a avea un copil altfel. Apreciez enorm părinţii care rămân împreună pentru că trebuie spus că foarte multe familii se destramă în momentul în care au un copil cu probleme. Şi atunci este de apreciat familia care rămâne împreună dar şi mama care rămâne singură şi îşi creşte cu hărnicie copilul şi îl duce la terapie.

Reporter: Care sunt cele mai mari dificultăţi cu care se confruntă aceste familii?

Anca Crăciun: În primul rand se confruntă cu lipsa financiară pentru că într-adevăr indemnizaţiile şi salariul de însoţitor sunt foarte mici, nu-şi permit să facă recuperări din acesti bani, de la aceasta lipsă vin şi celelalte şi izolarea lor. Izolarea părinţilor pentru că se simt inferiori celorlalţi care au copiii perfect sănătoşi.

Reporter: De unde obţineţi fonduri? Cine vă sprijină?

Anca Crăciun: Fondurile sunt obţinute în urma evenimentelor la care promovez asociaţia vânzînd cărţile lui Sebi, aşa cum ştiţi probabil Sebi are 5 cărţi scrise de poezii şi proză şi mai recent am făcut şi o carte de colorat a Asociaţiei Freamăt de Speranţă cu poezii din repertoriul lui Sebi. Încercăm să le vindem, facem evenimente culturale la nivelul comunităţii, suntem invitaţi la şcoli unde copiii primesc cu bucurie cărţile lui Sebi, spectacolele în care apare el, încercăm să vindem produsele hand made realizate în cadrul terapiei ocupaţionale de copilaşii noştri cu dizabilităţi, nu ştiu, încercăm să supravieţuim. Nu avem sponsori pe care să putem să-i promovam acum chiar dacă am vrea, nu avem oameni mari în spate, avem oameni obişnuiţi care ne susţin foarte mult, necondiţionat. De foarte multe ori sunt surprinsă de părinţii copiilor cu dizabilităţi din ţară care apreciază faptul că mă lupt pentru copiii altora şi mă susţin. Este minunat ceea ce se întâmplă! Să vezi că se întâmplă să vină sumele de care ai nevoie de la oameni care işi permit foarte puţin de altfel.

Reporter: Ce ar trebui să facă statul român? Ce nu face statul român?

Anca Crăciun: Statul roman ar trebui sa ofere acestor copii un minim de existenţă la nivelul normalităţii, ar trebui să ofere un centru de recuperare pentru fiecare localitate pentru ca astfel părinţii, familia ar putea duce greul mai uşor, ar putea să nu se dezbine atâtea familii, ar putea fi alături de copii lor şi cred că România ar avea mai puţini adulţi cu handicap, aşadar mai puţini asistaţi social pe viitor, dacă i-ar susţine să se recupereze din timp.

Reporter: Care sunt problemele, atitudinea de care vă izbiţi cel mai des?

Anca Crăciun: În general cele mai mari probleme le am din punct de vedere emoţional. Pentru că sufăr pentru că nu pot trata aceşti copii ca un teraput oarecare, eu sunt un părinte în primul rând, un părinte al unui copil special şi de aceea pun foarte mult suflet în ceea ce fac. De aceea par uneori poate agresivă verbal atunci când cer drepturile unui copil cu dizabilităţi pentru că eu ştiu că acel copil are nevoile lui şi îi sunt încălcate nişte drepturi. Probabil că am devenit mult mai reticentă în a-mi selecta prietenii şi în a-mi selecta oamenii de care sunt înconjurată.

Reporter: Ce aţi vrea să facă statul român? Ce idei aveţi?

Anca Crăciun: Aş vrea ca statul român să preia puţin din sarcina părinţilor care au copii cu dizabilităţi, să-i susţină pentru a face recuperare, să-i ajute să devină independenţi, să creeze locuri în care ei să facă recuperare, să facă parcuri în care aceşti copii să poată să colaboreze şi să se joace cu ceilalţi copii sănătoşi. Statul roman să faciliteze accesul in locaţiile sau spatiile în care copiii şi tinerii cu nevoi speciale au mereu dificultăţi în a le accesa, multe ar trebui făcute. Idei am, avem dar rămân la stadiul de idei pentru că nu prea suntem ascultaţi şi, din păcate, nu avem fonduri suficiente pentru a demara proiecte pentru ca ideile să prindă viaţă.

Reporter: Câte ore munciţi pe zi? De unde vă luaţi puterea?

Anca Crăciun: Concret ajung la 16 ore pe zi liniştit pentru că 8 ore sunt la asociaţie iar celelate 8 ore sunt acasă pregatindu-mi copiii pentru a doua zi, pregătindu-le masa facând tot ceea ce trebuie să facă şi mama a 4 copii şi soţia, deci, da, îmi rămân cam 8 ore pentru a mă reîncarca pentru a doua zi. Puterea mi-o iau din ceea ce văd, din bucuria pe care o trăiesc când un om ajută un copil cu dizabilităţi, din bucuria pe care o trăiesc lângă un voluntar care vine să susţină activitatea în care este copilul lor sau ceilalţi asemenea lui, puterea mi-o dă Sebi, mi-o dau cei asemenea lui Sebi, copiii asociaţiei. Şi tind să cred că Freamăt de Speranţă nu este un loc de muncă şi este chiar o parte din familia mea.

Reporter: Anul acesta se fac 30 de ani de la revoluţia din decembrie 1989. Cum au fost pentru dumneavoastră aceşti 30 de ani de libertate?

Anca Crăciun: Treizeci de ani de libertate…o libertate pe care fiecare a înţeles-o cum a vrut… Eu personal eram copil atunci dar în aceşti 30 de ani am simţit atât de multe lipsuri şi nevoi încît nu prea am simţit libertatea. In aceşti 30 de ani cred că de fapt s-a schimbat un singur lucru, s-au schimbat politicienii.

Reporter: Ce înseamnă România pentru dumneavoastră?

Anca Crăciun: România e locul în care m-am născut, e locul din care n-aş pleca niciodată, România este ţara mea, o respect, o iubesc şi mă rog pentru ea, mă rog pentru o Românie frumoasă. Mă rog ca copiii mei să poată trăi în România şi să nu fie nevoiţi să plece departe de casă.

Reporter: Ce va place şi ce nu vă place azi la ţara dumneavoastră?

Anca Craciun: Îmi place ţara mea şi îmi plac valorile ei. Şi nu-mi place că valorile României nu sunt respectate. Nu îmi place că nu suntem o naţiune suficient de unită, deşi, iată, am sărbătorit centenarul! Nu suntem suficient de uniţi ca şi naţiune, să ne ajutăm copiii, să ne lăudam geniile şi să-i ajutăm să rămână în ţară pe cei care au valoare şi să nu fie nevoiţi să plece în ţări străine.

Reporter: Unde vedeţi viitorul copiilor dumneavoastră?

Anca Craciun: Mi-ar plăcea enorm de mult ca cei patru copii ai mei să trăiască în România, să-şi găsească un rost în România, însă aşa cum este România acum, sincer, nu-mi oferă această perpespectivă de a-i reţine aici, acasă.

Reporter: Cum vă imaginaţi România peste 10 ani?

Anca Crăciun: Peste 10 ani mi-o imaginez frumoasă, cu un centru de recuperare în fiecare localitate, cu o şansă pentru fiecare copil care se naşte cu neşansa de a avea o dizabilitate. Romania peste 10 ani va fi frumoasă! Va fi aşa cum trebuie să fie!

Reporter: Cum vi-l imaginaţi pe Sebi peste 10 ani?

Anca Crăciun: Sebi! Sebi peste 10 ani va fi cred eu un filozof de care vom fi foarte mândri, eu îl văd ca pe un scrriitor deja şi un poet de care vor povesti generaţiile următoare.

Reporter: Ce v-ar face atât de fericită încât să spuneţi “clipă opreşte-te”?

Anca Crăciun: Când ar fi atâta omenie în lume încât cel bogat l-ar ajuta pe cel sărac!

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici