Silviu Brucan povestea că de 1 mai, ”Sărbătoarea muncii”, şi liderii comunişti sărbătoreau la fel ca poporul, după ce coborau de la tribunele la care salutau defilarea: cu mici şi bere. Pe lîngă asta, mai jucau cîte un tabinet, suprema ”fineţe” a elitei. În schimb, în subteranele Securităţii, de 1 mai teroarea continua fără răgaz, fără să ţină cont de sărbătoare. În vreme ce mulţimile defilau, cei care nu se aliniaseră la defilare, la coadă la mititei şi la halbele de bere, sufereau torturile inimaginabile ale anchetatorilor – care, de ziua muncii, sărbătoreau şi ei, prin muncă, adică prin schingiuirea şi urmărirea semenilor. Securitatea n-a cunoscut răgaz, ca şi defilările de 1 mai, pînă la căderea comunismului, în 1989. După care 1 mai a rămas, cu berea şi mititeii săi, dispărînd doar defilările şi tortura. Restul s-a păstrat, întocmai.