Video Tu ştii de ce ne-am luat raţia de libertate? Mircea Dinescu, hăituit de Securitate: În clipa aia am văzut pentru prima dată cum arată băieţii de la filaj (Partea a II-a)

Regulile impuse de regimul Ceauşescu cetăţenilor săi erau dure, iar cei care îndrăzneau să le conteste aveau de-a face cu Securitatea. Securiştii ajunseseră să planteze microfoane şi în farfurie, poetul şi disidentul Mircea Dinescu fiind ţinta unei astfel de operaţiuni.

4283 afişări

Înfiinţată la 30 august 1948, Direcţia Generală a Securităţii Poporului sau Securitatea şi-a exercitat puterea săvârşind acte de teroare, diversiune şi şantaj asupra tuturor celor care aveau opinii contrare regimului sau care erau doar potenţiali suspecţi de atitudini ostile împotriva orânduirii. Securitatea – „vârful de lance al Partidului Muncitoresc Român” – a fost concepută ca organ represiv orientat mai curând împotriva populaţiei şi mai puţin în direcţia prezervării securităţii naţionale, conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (iiccmer.ro).

“Dacă în primii ani de existenţă a Republicii Populare Române (1947 – 1965) principalele funcţii de conducere din Securitate, Miliţie, Grăniceri şi Penitenciare au fost ocupate de foşti membri de partid din ilegalitate – în mare parte proveniţi din rândul minorităţilor etnice –, începând cu a doua jumătate a anilor ’50 ei au fost scoşi din sistem sau retrogradaţi. Procesul de „românizare” a aparatului de stat a luat amploare la începutul anilor ’60, odată cu distanţarea liderului PMR faţă de Moscova.

Ofiţerii de securitate formaţi în anii ’60 şi care şi-au scris memoriile sau care au avut diverse intervenţii în mass-media post-decembriste, au încercat de fiecare dată să se distanţeze de predecesorii lor, punând toate crimele şi abuzurile comise de Securitate în primii ani de democraţie populară în seama „alogenilor”. Bineînţeles, se omitea cu bună ştiinţă faptul că marea masă a ofiţerilor şi a subofiţerilor din MAI era formată din etnici români.

Această retorică naţionalistă avea rolul de a îmbunătăţi imaginea Securităţii ceauşiste, una care în opinia lor era total diferită de cea din perioada dejistă. Realitatea îi contrazice însă, existând în acest sens sute de mărturii ale celor persecutaţi şi condamnaţi pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste (art. 166 din Codul Penal adoptat în 1968), precum şi cazurile mediatizate ale disidenţilor şi opozanţilor din anii ’70 – ’80: Paul Goma, Vasile Paraschiv, Ionel Cană, Doina Cornea, Radu Filipescu, Iulius Filip, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu etc”, se arată într-un articol publicat pe site-ul iiccmer.ro.

Codul Penal din 1968 pedepsea propaganda împotriva orânduirii socialiste. Astfel, “propaganda cu caracter fascist săvîrşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Propaganda sau întreprinderea oricărei acţiuni pentru schimbarea orînduirii socialiste, sau din care ar rezulta un pericol pentru securitatea statului, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi”.

Poetul şi dizidentul Mircea Dinescu a relatat într-un interviu, care face parte dintr-o producţie mai amplăă cu privire la Revoluţie, cum a fost filat de Securitate.

“În clipa aia am văzut pentru prima dată cum arată băieţii de la filaj. Că Securitatea avea mai multe niveluri şi erau ăştia care stăteau cu ochiul şi cu urechea pe cei care aveau oareşce probleme. Din clipa aia am simţit, era în 83’ – 84’, am văzut o maşină la (...) în colţul străzii. În clipa când am plecat, am văzut-o in spatele autobuzului cu care circulam. Atunci i-am scris o scrisoare lui D. R. Popescu, era preşedintele scriitorilor. Există publicată într-o carte a mea de pamflete. (…) Zic, sunt nişte domni care se ţin după mine. Poate sunt admiratorii mei. Dar de ce nu vin să îmi ceară autograf pentru că îi văd la colţul străzii. Pe urmă dacă vin la Uniunea Scriitorilor îi văd prin curte, pe aici. Aş vrea să ştiu despre ce e vorba. Între timp anunţasem povestea asta. Cu o zi înainte să se întâmple minunea, am fost chemat la editură unde erau Florin Mugur redactor de carte, un domn de la Securitate care se ocupă de Uniunea Scriitorilor, colonelul Achim, încă unul pe care nu îl ştiam şi cineva de la Ministerul Culturii”, a relatat Mircea Dinescu.

Microfoanele din farfurie şi o celebră scrisoare-pamflet

Mircea Dinescu este şi autorul unei scrisori-pamflet, adresate preşedintelui Uniunii Scritorilor, D.R. Popescu, în martie 1989, după ce constatase, stând la masă cu Dan Desliu în restaurantul Uniunii, că în farfurie erau microfoane plantate de Securitate.

Prezentăm conţinutul acestei scrisori:

Domnule Preşedinte,

Încep printr-o povestire al cărei autor involuntar sunteţi. Cu câţiva ani în urmă aţi trimis într-o ţară comunistă din Extremul Orient doi poeţi români, spre a lua contact cu scriitorii de pe acele meleaguri.

În două săptămâni ei n-au reuşit să cunoască nici un autor băştinaş, deoarece acolo scriitorii, extrem de bine educaţi, au renunţat la vanitatea semnăturii personale şi la pornirile individualiste, fiind organizaţi într-un soi de cooperativitate ce livrează marfa anonim sau semnată în grup. Au văzut, în schimb, o capitală cu statui gigantice, cu arbori îmbrăcaţi în sticlă şi deveniţi monumente ale naturii, fiindcă Părintele Naţiunii s-ar fi sprijinit în copilărie de trunchiul lor, muzee fascinante în care au putut admira o scrumieră cu mucul original al ţigării fumate de acelaşi Părinte în adolescenţă şi un pietroi sacru pe care s-a odihnit la maturitate Vene¬rabilul, cu străzi în care pietonii oferă străinilor zâmbetul ideologiei lor, de parcă li s-ar fi extirpat misteriosul organ ce produce omeneasca tristeţe, cu micuţii elevi care ies din şcoli în pas de defilare, fericiţi la rândul lor de a fi cu toţii copiii aceluiaşi Părinte.

Personajul principal al acestei poveşti adevărate petrecute în Extremul Orient este totuşi o inocentă "supă de gâscă ardelenească".

Întorşi dintr-o vizită de lucru la o fabrică model, unde au putut admira baletul mecanic al muncitorilor înfrăţiţi cu uneltele, ce complexau strungurile prin agilitatea şi perfecţiunea mişcărilor lor, cei doi ardeleni - fiindcă, uitai să vă spun, poeţii erau amândoi din Ardeal - şedeau pe terasa hotelului internaţional, la o măsuţă singuratică, în faţa unor ceşcuţe de ceai şi, vorbind de una de alta, într-un preludiu visător al dejunului pe care-l mai aveau de aşteptat preţ de două ore, unul dintre poeţi, neacomodat cu mâncărurile specifice locului, rosti: "Acu' ar fi bună o supă de gâscă cu tăiţei ca la noi în Ardeal". Sorbind din ceşcuţele de porţelan translucid ce vibrau parcă şi la adierea musonului, cei doi poeţi retraşi în singurătatea acelei terase aveau să rămână înmărmuriţi după două ore când maître d'hotel, însoţind chelnerul de servici, le depuse pe masă, victorios, un castron aurit în care biata gâscă aburea în compania unor tăiţei ardeleneşti. Nici damful plăcut al supei, nici zâmbetele ceremonioase ale purtătorilor ei n-au putut şterge groaza de pe chipul poeţilor care sorbiseră ceaiul din două superbe microfoane de porţelan.

Domnule Preşedinte,

Mă îndepărtez puţin de tâlcul acestei poveşti spre a reveni în Bucureştiul anului 1989. De câteva luni sunt urmărit pas cu pas de nişte domni în civil care mă în-soţesc de la distanţă în preumblările mele prin capitala Republicii Socialiste România. Sediul lor de bază e un microbuz albastru ce staţionează de obicei la capătul străzii mele, unde domnii respectivi învârt un pachet de cărţi de joc, ca să-şi mai omoare plictiseala până începe celălalt joc, al urmăririi, din clipa când îmi fac apariţia. În ultima vreme, celor patru domni li s-au alăturat două doamne care au ciudatul obicei de a şopti în interiorul unor pungi de plastic de provenienţă autohtonă nişte vorbe misterioase - iar domnii, scoţând de-a dreptul din sân nişte mici aparate, şoptesc şi ei la rândul lor ceva ce mie îmi scapă.

Scenariul e următorul: dacă mă urc într-un autobuz, unul dintre băieţii care se plimbă visător prin staţie se urcă şi el, restul echipei însoţind autobuzul de la distanţă într-un automobil Dacia. Dacă merg pe jos, mai coboară unul dintre ei şi, cătinel-cătinel, avem posibilitatea să admirăm în grup noua arhitectură bucureşteană. Indiferent în ce imobil intru - casă particulară sau instituţie - in-diferent de timpul cât zăbovesc, domnii sunt răbdători şi mă aşteaptă. M-am obişnuit cu figurile lor şi aproape i-am îndrăgit. Să fie ei oare nişte timizi admiratori ai încă neîncheiatei mele opere de poet şi, cuprinşi de sfială, n-au curajul să-mi ceară autografe? Să facă ei oare parte din echipa viitorilor mei biografi, care nu vor să piardă nici un moment din traseele şi viaţa particulară a poetului? Sau sunt cumva extratereştri şi, în acest caz, n-ar trebui să mă adresez dumneavoastră, ci colegului dvs. de conducere, Ion Hobana, secretar cu probleme externe al Uniunii Scriitorilor, cel mai avizat expert în farfurii zbu-rătoare şi extratereştri din rân¬durile partidului nostru?

Alt lucru ciudat e că ori de câte ori un prieten, român, german, maghiar, evreu sau de altă naţionalitate, îmi dă telefon, anunţându-mă că mă vizitează, cele şase persoane misterioase apar la colţul străzii. Şuşotind în pungile de plastic şi continuând să lucreze la biografia mea romanţată.

Apariţia acestor domni am sesizat-o încă din vara anului trecut, după întoarcerea mea din Ţările Baltice, unde mi-am petrecut concediul la invitaţia Uniunii Scriitorilor Sovietici. Nu vă mai amintesc de faptul că, deşi fusesem invitat oficial, printr-o hârtie înmânată dumneavoastră personal de către secretarul Uniunii Scriitorilor din URSS, a trebuit să plec până la urmă cu greu, ca persoană particulară, după consumarea nervilor şi a unor insistenţe obositoare.

Interviul pe care l-am dat la Radio Moscova, în care îmi exprimam entuziasmul pentru efectele magice ale cuvintelor perestroika şi glasnost, sesizate de mine în presa şi la posturile de televiziune sovietice, precum şi în viaţa socială din republici, pârdalnicul interviu deci nu făcu o impresie prea bună anumitor urechi, cum n-a făcut, după două luni, nici discursul meu despre condiţia scriitorului, intitulat "Pâinea şi circul", pe care l-am rostit la un colocviu de literatură al Academiei de arte vest-berlineze.

La acestea s-a mai adăugat şi faptul că, deşi trăim într-o ţară fără cenzură, manuscrisul cărţii mele de versuri "Moartea citeşte ziarul", acceptat de Editura Cartea Românească, a fost cenzurat la Consiliul culturii şi educaţiei socialiste, drept pentru care, fiind unic proprietar al acestui manuscris, m-am simţit îndrituit să-l export.

Iertată fie-mi trufia de autor, dar, după opt cărţi de versuri apărute ale Uniunii Scriitorilor şi unul oferit de Academia Română, începusem să cred cu naivitate că sunt un scriitor profesionist. În¬cepusem să cred ca sunt un om liber, că m-am născut liber şi că voi muri liber, că libertatea este materia primă a meseriei mele şi că fără ea nu pot exista.

Deoarece consider încă Uniunea Scriitorilor un sindicat scriitoricesc care trebuie să-şi apere membrii, vreau să vă reclam, domnule preşedinte, că la data de 14 martie, tot dumneavoastră, dar în calitate de conducător al revistei România literară, m-aţi anunţat oficial că am fost destituit din postul de redactor al revistei din pricina faptului că am participat fără aprobare la recepţii date de ambasadele străine şi că am fost vizitat de ziarişti, scriitori şi diplomaţi din ţări socialiste şi capitaliste.

Vă reamintesc ce v-am spus şi cu alte ocazii că un scriitor este în primul rând o persoană publică şi că tot ce scriu şi gândesc e adresat marelui public, fără vreo părtinire ideologică, că nu deţin secrete de stat, că din chiar esenţa tragicelor secrete existenţiale şi profesionale se întrupează o eventuală operă şi că din însăşi dezvăluirea lor, din contactul nemijlocit cu oamenii, indiferent de culoare şi naţionalitate pe care dumneavoastră mi-o refuzaţi mie, pedepsindu-mă şi aruncându-mă în postura de şomer.

Nu v-a trecut probabil prin minte că din versuri nepublicate şi dintr-o semnătură pusă la index nu se poate întreţine totuşi o familie cu doi copii, cum nu v-a trecut probabil prin minte nici faptul că, în timp ce insinuaţi că am călcat un decret nepublicat oficial, articolele de bază din Statutul instituţiei pe care o conduceţi au fost încălcate în mod grosolan, Uniunea Scriitorilor fiind de mai bine de patru ani paralizată, Consiliul de conducere din care eu însumi fac parte nemaiprimind aprobarea de a se mai întruni.

Cu o clipă înainte de a vă auzi sentinţa, am crezut că m-aţi chemat să semnăm împreună un act de dezaprobare pentru arestarea dramaturgului Vaclav Havel, colegul nostru cehoslovac, şi faţă de sentinţa de condamnare la moarte a colegului nostru Salman Rushdie. N-a fost să fie, domnule preşedinte. Păcat.

Să revenim însă la lucruri mai vesele, domnule preşedinte, la supa noastră ardelenească.

Cu o săptămână în urmă, la cantina Casei Scriitorilor am zăbovit la o masă cu poetul Dan Deşliu. După plecarea noastră, un coleg a asistat, fără să vrea, la o grotească scenă în care trei indivizi - extratereştri desigur - căutau furibunzi prin bucătărie o anumită farfurie ce zăbovise cu câteva felii de pâine pe masa noastră şi pe care din greşeală chelnerul o depusese la spălător printre celelalte farfurii inocente. Buclucaşa farfurie (ne)ascultătoare fu recuperată. Întâm-plarea mi-a fost şoptită - se şopteşte, domnule preşedinte, se şopteşte peste tot -, astfel că am revenit la data de 14 martie cu gândul netrebnic de a fura farfuria. Stând la masă cu câţiva colegi, am fost surprinşi şi eu, şi Dan Deşliu, singurii care cunoşteam povestea farfuriei, când în locul chiflelor de pe masă chelneriţa ne-a adus o farfurie nouă cu felii de pâine sub pretextul că e mai proaspătă. Dan Deşliu a subtilizat obiectul de porţelan vibratil şi l-a depus în geanta personală cu gândul de a-l studia în tihnă acasă. Sincer să fiu, aveam oarecare îndoieli că într-o cantină a scriitorilor din RSR pot circula pe la mesele gureşilor autori farfurii ascultătoare. Şi totuşi, domnule preşedinte, supa de gâscă ardelenească îmi înghiontea scepticismul.

Ceea ce trebuia demonstrat s-a adeverit mult mai devreme decât ne-am fi aşteptat. Ei bine, în plină zi, în curtea Uniunii Scriitorilor, poetul Dan Deşliu a fost atacat de un individ în timp ce se suia într-un taxi, smulgându-i-se geanta de sub braţ, specialistul luând-o la fugă pe Calea Victoriei cu ponosita geantă de vinilin ce adăpostea un pix, un covrig şi o preţioasă farfurie.

Strigătele disperate şi fuga poetului Dan Deşliu după hoţul de farfurii a rămas fără rezultat, miliţienii aflaţi din belşug pe Calea Victoriei asistând cu o ti-miditate nespecifică la eveniment.
După toate aceste vesele întâmplări ce par halucinante, nu vă mai pot ura, domnule preşedinte, decât poftă bună.

Bucureşti, 21 martie 1989
Mircea Dinescu

Urmează: Doina Cornea - Scrisoarea din păpuşă

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

  

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici